Dupa ce am vizitat una dintre insulele plutitoare de la Uros, ne-am indreptat spre insula Amantani, unde aveam sa ne petrecem dupa-amiaza si noaptea. Recunosc ca am plecat in acest tur cu entuziasm, dar si cu o mica stragere de inima. Nu stiam unde aveam sa stau, in ce conditii, ce voi manca, ce fel de oameni vor fi si cel mai important cum ma voi intelege cu ei. Ghidul ne-a explicat ca oamenii de pe insula Amantani sunt vorbitori de Quechua si ca mai cunosc foarte putin spaniola. Ne-a dat o jumatate de coala A4 cu cateva cuvinte si expresii uzuale in Quechua.

Cand am ajuns in micutul port din Amantani, “mamele” familiilor la care aveam sa locuim pentru o noapte deja ne asteptau. Erau imbracate in haine de sarbatoare, in fuste rosii, bluze albe, inflorate si batice lungi, negre cu flori in culori aprinse. Ghidul ni le-a prezentat mai intai pe fiecare in parte si apoi a spus unde va merge fiecare grup de turisti. Noi am ramas la “mama Blanca”. Ne-am prezentat, iar apoi am plecat spre casa ei. Am schimbat cateva cuvinte in spaniola, ne-a spus ca are 5 copii, 3 baieti si doua fete. Am tinut destul de greu pasul cu ea urcand pe insula pana la casa ei, dar din cand in cand se mai oprea sa ne astepte. Acasa ne astepta fata cea mica, Amelia, care ne-a si insotit pe tot parcursul sederii noastre. Ne-a aratat camera in care aveam sa dormim, o camera foarte simpla construita la un etaj subred al casei. O perna foarte mica, o saltea cu cocoloase si doua paturi. Mai aveam o masa invelita intr-o tesatura traditionala si un scaun. Pe una dintre ferestrele camerei se zarea lacul Titicaca, iar privelistea ne-a facut sa uitam pentru moment de frigul pe care aveam sa il facem noaptea (1-2 paturi nu sunt nicidecum suficiente pentru temperatura spre 0 grade) si de gaurile din podeaua construita doar din scanduri, prin care se vedea camera de jos.

Amelia ne-a anuntat ca la ora 14:30 mama ei ne va servi pranzul. Pana atunci am profitat de soare si de privelistea asupra lacului. La ora pranzului Amelia a venit din nou sa ne cheme la masa. Ne-a servit primul fel: supa de quinoa. Quinoa este una dintre cerealele de baza in Peru si de-a lungul vacantei am tot avut ocazia sa o incerc. Se pare ca este foarte consistenta si alaturi de cartofi si porumb este mancarea de baza a Peru-ului. A venit cel de-al doilea fel: branza prajita si vreo 5 feluri de cartofi, mai mici, mai mari, rotunzi sau lunguieti, dulci sau sarati. Cartofii erau fierti in coaja, fara niciun condiment si chiar daca era o masa saracacioasa, am mancat tot din farfurii, cuminti, pentru a nu ne jigni gazdele. La desert, un ceai fierbinte de Munia, un fel de menta salbatica, foarte buna pentru altitudine. Sa nu uitam ca totusi suntem la peste 4000 de metri altitudine. Amelia ne-a insotit pe tot parcursul mesei si ne-a povestit ca ii place la scoala, ca invata in spaniola, ca nu a plecat niciodata de pe insula, nici macar la Puno. Ne-a mai spus ca tatal ei merge cam in fiecare sfarsit de saptamana la Puno pentru a cumpara diverse pentru casa. Am intrebat-o si daca i-ar placea sa plece de insula dupa ce termina scoala (este si liceu pe insula) si a spus ca nu, ca vrea sa isi ajute parintii. Mi s-a parut foarte trist si in acelasi timp de admirat acest raspuns. Ma gandesc ca in situatia ei sunt multi copii de la tara, din Romania. Ea ne-a mai intrebat timid ce fel de animale se gasesc in tara noastra si noi am incercat impleticindu-ne sa ii povestim despre animalele satului romanesc, despre care ea a constatat ca nu sunt foarte diferite de cele ale lor.

Cand a venit vremea toaletei, ne-am dat seama ca nu am vazut nicio camera care sa semene a baie si banuielile ne-au fost confirmate de sotul Blancai, Natalio, care ne-a explicat ca baia este in cosmelia din spatele casei si ca la baie lucreaza acum si spera sa termine pana pe seara. Era la pusul faiantei pe pereti, insa nu a mai terminat. Ne-a promis ca pana data viitoare cand ne vom intoarce va avea si baie in camera. Daca aruncai un ochi mai atent asupra casei lui ai fi observant ca era un amalgam de materiale, culori si modele. La baza, casa era construita din caramizi de lut, in stilul celor din satele noastre, iar Natalio ne-a povestit ca aceasta a fost casa in care a copilarit si ca el, dupa ce s-a insurat cu Blanca, a construit un corp nou pentru familia lui, care are si etaj. Usa era foarte joasa si principala grija a lui era sa ne avertizeze sa nu ne lovim cand intram sau ieseam din camera. Totul era facut cu mainile lui si din putinul pe care il aveau. La o camera aveau o usa de metal, la alta o usa de lemn, o fereastra de un fel, alta de alt fel….probabil in functie de cum a gasit materialele.

Dupa amiaza am facut, impreuna cu ghidul si ceilalti turisti cazati pe la alte case din comunitate, un traseu pe munte pana la varful numit Pachatata (cerul, stelele, astrele). Nativii Quechua din aceasta zona cred in trei dimesiuni: Pachatata care reprezinta cerul si astrele, Pachamama care reprezinta pamantul, oamenii si animalele si Cochamama care reprezinta subsolul. Timp de vreo doua ore am facut o drumetie spre Pachatata, pentru a admira apusul soarelui deasupra lacului Titicaca.

La intoarcere Blanca deja ne prepara cina si am ajutat-o sa aduca apa de la pompa unui vecin.

La cina ne-a insotit Natalio, Amelia si unul dintre baieti. Am servit o supa cu multi taitei (nu mi-am dat seama daca era sau nu de pui, dar facea bine dupa urcusul pe munte). La felul doi am primit orez inabusit servit cu cartofi prajiti taiati in bucatele mici, amestecati cu cateva legume pe care (in afara de ceapa rosie) nu am reusit sa le identific. Mancarea, desi saracacioasa, a fost delicioasa. Am terminat tot cu un ceai de munia care ne-a scos raceala din oase complet. Natalio ne-a povestit despre viata lor, despre cat de mult ii ajuta turismul, neavand un alt venit. Ne-a explicat ca inca le vin destul de putini turisti pe insula (aproximativ 70 in cele doua luni de varf, Iulie si August). Turismul pe insula este gestionat de municipalitate impreuna cu agentiile de turism. Acestia emit un fel de certificat prin care localnicii pot face agroturism (certificat pe care si Blanca il avea afisat la loc de cinste) si tot ei stabilesc tarifele. Turistii stau prin rotatie la una dintre cele 10 comunitati de pe insula. Mai exista si posibilitatea ca turistii sa vina independent si sa plateasca direct familiei, optiune pe care Natalio a povestit ca o prefera pentru ca asa castiga mai multi bani.

Dupa cina ne-am imbracat in haine traditionale, fetele in fuste grele de lana si cu multe falduri, bluza colorata si cu baticul negru, cu flori aprinse pe cap, iar baietii cu poncho si fes pe cap, pentru a merge la fiesta, undeva la caminul cultural din sat. Acolo, intr-o camera de maxim 40 de metri patrati erau stransi curiosi din sat, turisti cu cate un reprezentant al familiei la care erau cazati (noi eram cu Amelia) si o formatie cu muzicanti locali. Dansurile lor erau un fel de hore incurcate in care erau inlantuiti cel putin 100 de persoane. Copii, turisti, localnici, cu totii se tineau de mana si dansau. A fost foarte interesant si util pentru ca ne-am incalzit.

La intoarcerea acasa ne-am ghidat dupa lanterna de frunte pe care am cumparat-o de cand am fost la safari, in Africa. Am uitat sa va precizez ca pe insula nu exista niciun fel de electricitate, deci de cum se lasa seara intunericul cuprindea tot. In camera de la Blanca aveam un bec ecologic, alimentat de la un panou solar, pentru care Natalio ne-a povestit ca plateste 5 soles pe luna. Mai exista si o priza de unde isi incarca telefonul mobil si un aparat de radio cu baterii pe care l-am auzit dimineata impreuna cu cantatul din fluier al baiatului mai mic al Blancai care vrea sa se faca cantaret.

In ciuda frigului si a vantului care vajaia prin geamurile camerei am prins cateva ore bune de somn. La ora 7 ne-am trezit pentru micul dejun: gogosi cu putina dulceata alaturi intr-un castronel de lapte, cafea instant la plic cu lapte condensat din conserva si ceai de munia.

Apoi Blanca si-a pus hainele de “strada” si ne-a condus la barca. I-am lasat cativa bani in plus fata de cei platiti agentiei pentru acest tur (echivalentul a 120 RON) si dulciuri pentru copii, iar apoi am plecat cu senzatia ca suntem mult mai bogati decat credem.

Mai multe impresii din Peru gasiti aici.

—

Am zburat spre Peru cu compania aeriana regala olandeza KLM, de la Bucuresti cu escala in aeroportul din Amsterdam, votat cel mai bun aeroport al Europei la World Airport Awards 2013. KLM Romania ofera 7 zboruri pe saptamana spre Lima cu escala in capitala Olandei, iar despre experienta zborului la Business Class puteti citi aici.

—