excursii-razvan-pascu

Vestea ca trebuie sa ne aventuram spre varful Elbrus cu o zi mai devreme, deci cu aclimatizare incompleta, mi-a cauzat emotii semnificative. Este dimineata zilei de miercuri 14 august si ne pregatim sa parasim confortul hotelului Salam din Terskol pentru a incepe urcusul pe marele vulcan Elbrus… Planul initial era ca vineri 16 sa fie ziua de varf, dar prognoza meteo in continua schimbare anunta vreme proasta pentru varf vineri (cu nori, 6-7cm de zapada, deci posibil conditii de ceata si vizibilitate redusa), astfel ca ne vedem nevoiti sa fortam pentru joi 15, adica maine!

Starea de anxietate pune stapanirea pe mine, cel putin in primele ore ale diminetii. Avem optiunea de a ne lasa parte din bagaje si echipamente la hotel, dar decid sa imi las doar izoprenul si sa car tot restul sus… Ceilalti sunt mai calculati si isi lasa parte din haine sau echipament, dar eu pur si simplu nu ma pot pune in starea mentala potrivita sortarii bagajului. Daca las aici ceva ce mi-ar putea folosi decisiv sus, in zilele urmatoare? Prefer sa car: la asta stiu ca ma descurc, dupa atatea zeci de ture montane cu rucsaci in spinare, in pregatirea acestei expeditii…

Ajungem rapid in mini-statiunea Azau, la 2.300m, la poalele Elbrusului. Drumul se opreste aici, unde incep si instalatiile de cablu care urca marele vulcan. Luam doua telecabine (prima de la 2.300m la 3.500m si a doua de la 3.000 la 3.500m) si pozele facute din aer ma mai relaxeaza. Mi se pare ca si colegii de expeditie au stari impartite: anticipatia placuta a aventurarii catre varf combinata cu constientizarea aclimatizarii precare, fapt ce ne poate da batai de cap la propriu si la figurat. Ajungem la 3.500m si conurile uriase ale Elbrusului devin vizibile, desi invaluite cand si cand in nori. Aici e soare si frumos, dar sus norii se misca repede si pot aduce oricand conditii nefavorabile. Cu asta te confrunti mereu cand ataci muntii inalti, imi spun Sandu si Radu de la Extreme Travel, ghizii expeditiei.

Ultima instalatie de cablu, a treia, este un telescaun cu aspect… antic si rudimentar. Pare ca abia se mai tine in incheieturi, dar nu avem ce face si trecem peste impresia de moment. Din telescaun pot admira profilul vulcanic masiv al muntelui Elbrus: bolovani uriasi de granit aruncati unii peste altii, relieful este foarte accidentat si, cu exceptia drumului taiat printre roci, pare destul de greu accesibil cu rucsacii in spate. Telescaunul ne duce, impreuna cu toate bagajele, la 3.700m, imediat sub refugiile „La Butoaie” (Barrels), in fapt niste baraci de metal. Planul initial era sa petrecem aici o noapte pentru a ne ajuta sa ne aclimatizam mai bine, dar acum trebuie sa urcam pana la refugiul „Priut 11” (Diesel Hut), la 4.200m (spun rusii), situat in realitate la mai putin de 4.100m, conform altimetrelor noastre. Radu cauta contactul local care ne asteapta la Butoaie pentru a ne aranja cazarea din aceasta seara. Se intalnesc si primim instructiunea de a urca peste refugiul Priut, pana la refugiul Sharapi… Nu intelegem prea bine ce avem de facut: rusii nu vorbesc engleza, asa ca ghizii nostri improvizeaza in rusa – asa ca las aceast grija in sarcina lor.

Ne punem cu totii coltarii in picioare si ne pregatim de urcus. Am in spate rucsacul mare de 70 de litri, plin cu echipament, haine, apa si ceva mancare si rucsacul mediu de tura de 40 de litri in care am pus ce am considerat ca-mi trebuie la indemna si ce n-am vrut sa indes prea tare in rucsacul mare – de exemplu, geaca de puf, termosul si ceva nimicuri. Nu reusesc sa leg cum trebuie sacul mic de cel mare, astfel ca greutatea lor imi apasa inegal pe umeri, mai mult pe cel drept… Incepem urcusul si incet-incet, cu fiecare metru, ne apropiem de 4.100m, tinta noasta pentru aceasta seara. Urc alaturi de Sandu, iar conversatia despre revizuirea planului, despre o noua tura de aclimatizare in aceasta seara si despre strategia de a doua zi ma mai linisteste.

Ma simt din nou bine si imi recapat puterile. Desi urcam relativ repede, in continuare n-am niciun simptom negativ din cauza altitudinii. Cerul este cand senin, cand innorat si urcam admirand cele doua conuri vulcanice ale Elbrusului, care se inalta semete in fata noastra. Dupa circa doua ore de urcus sustinut ajungem deasupra refugiului Priut, pe care il recunosc din poze. Bajbaim putin intreband de refugiul Sharapi si aterizam la una din numeroasele baraci din zona, unde gazda noastra, dl. Sharapi (cum altfel?) ne lasa cheia refugiului si ultimele indicatii pretioase. Cum a ajuns asa repede sus, inaintea noastra? Ne lamurim repede: cu snowmobil-ul sau cu un ratrac de zapada (snowcat).

Aceste mijloace motorizate pot ajunge pe panta vulcanului pana la o altitudine de 5.100m (!), daca va vine sa credeti. Cam asa se deplaseaza pe aici cei comozi sau veniti pentru altfel de turism decat noi. De fapt, in urcarea dintre Butoaie si Priut am si vazut ratracuri pline de turisti, in sus si in jos. Turisti in blugi si pantaloni scurti, cu pantofi sport in picioare, cu haine ultima moda si sclipici… daca intelegeti unde bat. Cu cele doua telecabine, cu telescaunul si apoi cu ratracul ajung rapid la peste 5.000m, fac poze si apoi se intorc la poalele muntelui. Altii folosesc aceeasi strategie pentru a ataca apoi varful: de la aproape 5.100m, unde ii lasa ratracul, ajung pe varf in mai putin de 3 ore, daca au noroc si simptomele de altitudine nu ii doboara pe drum. Noi nici nu ne gandim la asa ceva: am venit pentru o experienta montana veritabila, nu ca sa ne furam singuri caciula.

„Baraca” in care ne-am instalat arata foarte bine chiar si pentru cineva mult mai pretentios decat mine. Are o masa, aragaz si doua mici incaperi cu priciuri suprapuse, cu paturi si chiar perne. Colegii de tura se declara si ei multumiti. La naiba, eu oricum am nevoie doar de un loc unde sa-mi intind sacul de dormit, nu imi trebuie absolut nimic mai mult, nu suntem aici pentru confort, ci pentru a ajunge pe varf. Avem aici gata topita si apa din ghetar si din zapada, pe care o putem folosi la ceai. Si butelie mare de gaz… ah, ce utila este, dupa ce colegii au ramas fara buteliile de gaz pentru primus in aeroportul Otopeni si dupa ce cele doua butelii care au scapat au cam fost consumate in tura de aclimatizare de pe valea Adyl Su! Desfacem bagajele, ne instalam, luam un pranz subtire si pe fuga. Impartim refugiul cu doua fete simpatice din republica rusa Tatarstan si cu alti cativa rusi, mai putin comunicativi decat cele doua tinere, venite singure sa urce Elbrusul.

Nimeni din grupul nostru nu pare afectat de oboseala sau probleme de altitudine. Dupa masa vine si o scurta sedinta de recapitulare a programului. Decidem sa plecam de la Sharapi intr-o tura de aclimatizare pana la circa 4.500m, apoi sa coboram pentru a pregati bagajul pentru ziua de maine – ziua de varf! – si pentru a prinde cat mai multe ore de odihna. „Climb high, sleep low”: despre raul de altitudine si tehnici de aclimatizare am scris mai multe in episodul al doilea al jurnalului… Ne echipam si plecam in sus, catre capatul Pastuhov Rocks, un sir de stanci vulcanice proeminente care incepe in zona refugiului Priut si se termina la circa 4.700m.

Fara cei doi rucsaci in spate si doar cu pioletul in mana simt ca zbooor! Umarul drept inca ma supara din cauza urcusului din prima parte a zilei, cu greutatea repartizata inegal… dar ma simt in mare foarte bine si depasesc rapid restul colegilor, instalandu-ma in primul pluton, alaturi de ghidul Sandu, Gabi si Ionut. Urc fara greutate si la propriu si la figurat si asta ma reconforteaza nemaipomenit dpdv psihic. Simt ca sunt eu din nou, ca imi revine increderea in mine, in propriile forte, simt iarasi ca tot antrenamentul montan din acest an isi arata fructele. Cu fiecare suta de metri castigati in altitudine devin tot mai pozitiv si vorbaret. Unghiul pantei alterneaza: cand mai moale, cand exagerat de abrupt, astfel ca trebuie sa serpuim pentru a urca. Echipamentul se comporta foarte bine, totul este foarte OK! In scurta vreme insa intram in nori si avem ceva probleme de vizibilitate. Ne uitam in spate si observam ca restul de 5 colegi s-au oprit sau au inceput deja sa se intoarca. Verificam altimetrele si decidem sa mai urcam, mai ales la insistentele mele si ale lui Sandu.

Inca un pic, haide, inca un pic… inca un stegulet rosu (astfel este marcata, din loc in loc, ruta normala catre varf, cu stegulete), inca unul… Ajungem la aproximativ 4.800m: suntem ca si pe Mont Blanc! Ideea asta suna atat de frumos… si parca toti patru ne simtim dintr-o data mai bine. 4.800m si n-am nici cea mai mica senzatie de rau sau oboseala, nici cea mai mica durere de cap. Stam si facem cateva poze. Se face rece si parca si adie vantul, nu prea e de stat: ori in sus, ori la vale! Decidem sa nu mai urcam, pare suficienta risipa de efort pe care am facut-o in aceasta tura de aclimatizare. Coboram relativ rapid si am gura pana la urechi: mi-a revenit tonusul bun pe care m-am fortat sa il mentin toata expeditia. Ma simt „mai bine aclimatizat”, ca sa spun asa, ma simt pregatit pentru varf, a doua zi.

Ajungem inapoi la refugiu, la circa 4.100m, este ora 19:30 si ne reintalnim toti cei 9 din grupul nostru. Incep sa aud despre primele simptome de altitudine: oboseala, unele dureri de cap, senzatii ciudate de lipsa de forta… Eu n-am nimic in neregula si ma consider norocos pentru asta. In acelasi timp, sunt constient ca simptomele neplacute pot aparea oricand, mai ales incepand cu dificultatea de a adormi, stimulata si de emotia puternica a zilei ce urmeaza. Incepem cu totii pregatirile: ceai de pus in termos, ceva de mancare, echipamentul pentru a doua zi, rucsacii… Terminam dupa ora 20:00, mancam ceva si ne tragem catre odihna, in sacii de dormit. Afara sunt ceva precipitatii, nu mi-e clar daca sunt stropi mari de ploaie sau lapovita inghetata, dar vantul le loveste de tabla refugiului si se aud, cumva.

Ma motivez singur si ma gandesc la obiectivul maret de a doua zi. Stabilim ca trezirea sa fie la ora 02:00-02:15… Planul teoretic este sa plecam in doua grupuri, unul mai lent (condus de Radu, cu Simona, Razvan si carora li se alatura si Cristi) mai devreme, in fata, iar cel mai rapid (condus de Sandu, alaturi de mine, Dan, Gabi si Ionut) ulterior. Se face ora 21:00 si inca ma uit la ceasul telefonului. Am maxim 5 ore de somn. Dintre care vor fi precis maxim 4, pentru ca emotiile nu ma lasa… Dar daca vor fi doar 3, ar fi oare suficiente?… Atipesc si ma trezesc din nou la 12:27. La naiba, dormi!…

(va urma)

Expeditia in Caucaz, pe valea Adyl Su si Vf. Elbrus, a fost organizata de agentia Extreme Travel, specializata in turism de aventura, ascensiuni montane si destinatii exotice in jurul lumii – pagina de Facebook.

* Text si fotografii de Mihai Bobocea

Vezi aici mai multe imagini de pe pagina mea de Instagram! Urmareste-ma pe Instagram! Click aici!
[icegram campaigns="28403"]