Interviu Alex Dumitru: "Next stop – Irak"

Pe „calatorul” Alex Dumitru l-ati putut cunoaste prin intermediul unui alt interviu, publicat anul trecut pe blogul meu. Cine nu l-a citit inca, o poate face aici (prima parte) si aici (partea a-II-a) – nu trebuie sa ratati amintirile din Afghanistan, Yemen, Oman, Bhutan sau Etiopia. Alex nu este genul de om care sa se laude si afli lucruri de la el doar daca ii pui multe intrebari. 🙂 Desi este o persoana care a vazut foarte multe, Alex nu are figuri de vedete „plimbate” si nici nu isi numara zilnic cate tari a vizitat pana acum. A ramas la fel de inteligent si cu mult bun simt.

Astazi, Alex o sa ne povesteasca cum a  fost in India, Iran si Chile, tari pe care le-a vizitat din iunie 2009, de la ultimul interviu, si ne va spune ce il face sa isi doreasca sa ajunga anul acesta in Irak si, din nou, in Afghanistan.

Razvan Pascu: La primul interviu cu tine (iunie 2009), aveai planuri de plecare in Iran si India. Intre timp ai fost in cele 2 si ai ajuns inclusiv in Chile de Craciun. Sa le luam pe rand. Cum a fost in Iran; ce ai facut acolo?

Alex Dumitru: In Iran a fost fain, desi de data aceasta a fost foarte pe scurt. M-am intors in Iran pentru ca imi doream mult sa ajung pe varful  Demavendului. Spre deosebire de drumul din 2004, de data aceasta am luat-o pe asa-numita „ruta nordica”, care mi s-a parut mai frumoasa si interesanta (preferinta personala), mai nebatuta decat cea sudica. Am ajuns pe varf intr-un nor de emanatii de sulf (in ziua de varf am avut vant puternic dinspre crater la vale), m-am bucurat de peisajul superb, cat si de o ospitalitate fireasca la coborare, fiind invitat la pranz de catre un localnic. Apoi, avand inca doua zile la dispozitie, mi-am implinit un vis mai vechi: am ajuns la Mashad si am vazut Mausoleul lui Gohar Shad. A fost o plecare deosebita pentru mine.

Razvan Pascu: In India ai urcat pe Stok Khangri. Povesteste-ne!

Alex Dumitru: De fapt, urcatul Demavendului a fost si incalzirea pentru Stok. Am ales sa merg pe Stok impreuna cu Bogdan, un prieten alpinist (cu ascensiuni spre Nanga Parbat, Comunisma si realizari precum Lenin sau Elbrus), pentru ca era o ascensiune rapida si putem amandoi sa organizam totul din scurt. Asa ca ne-am dus in septembrie, am mers 4 zile pe munte, ajungand pe varful de 6137 m pe furtuna si ninsoare puternica (desi in mod normal trebuia sa fie relativ uscat). Intr-o alta zi, pe o vreme in egala masura urata si prin viscol am ajuns, cu bicicleta de data aceasta, in Khardung La, la 5359 m. Mi-a placut mult in Ladakh, se aseamana mult cu Bhutanul sau Nepalul, este o cultura aparte si sper sa ma intorc in zona aceea.

Razvan Pascu: De Anul Nou nu ai mai ajuns in Uganda, dar ai fost de Craciun in Chile. Ce ai facut in Chile?

Alex Dumitru: Voiam sa merg in Uganda pentru ascensiuni prin Muntii Ruwenzori, pe granita cu R. D. Congo; sfarsitul lui decembrie este una din cele doua perioade propice ascensiunilor pe acolo. Apoi, cumva dintr-o data, am descoperit un munte despre care citisem prin scoala, Llullaillaco; acesta se afla pe o alta granita, intre Chile si Argentina. Citind mult despre el, m-am apropiat din ce in ce mai mult de ideea de a ma indrepta intr-acolo. Avand de ales intre Uganda de sarbatori (cu turisti multi prin parcurile nationale, lucru care nu imi place), respectiv acest munte izolat (desi intr-o tara foarte turistica), am ales a doua varianta. Am fost singur pe munte, insotit doar de ghid si m-am bucurat foarte tare ca eram la 300 km de cel mai apropiat sat. Mi-a placut sa merg cu bicicleta prin Valle de la Muerte, cat si (la intoarcerea din Atacama) sa ma duc in sudul atat de verde, presarat cu sate pitoresti, in Chiloe. Tara nu este cea mai apropiata de sufletul meu din cate am vizitat pana acum, insa mi-a placut mult. Mai mult decat orice, m-am bucurat de acea ospitalitate cinstita fara pretentii deplasate (cum este cazul in Balcani, unde ne laudam cu orice facem), de firescul vietii din Chile. As vrea sa revin la un moment dat, sa ajung la Torres del Paine (chiar daca este aglomerat).

Razvan Pascu: Din ce mi-ai povestit, urmeaza Irak si Afghanistan. De ce nu astepti sa treaca razboiul? 🙂

Alex Dumitru: Fara sa fiu expert in actiuni militare, nu as spune ca in acest moment exista un razboi de facto in cele doua tari. Dincolo de aceasta, Afganistanul este tara in care eu am gasit, in ciuda realitatii ultimilor 30 de ani, o umanitate pura. Oameni care se ajuta intre ei, o comuniune imposibil de descris, dar care te cuprinde. Ce caut in Irak? Un vis mai vechi, sa ajung la Babilon. Cat despre riscuri, am o abordare personala a acestora, pe care mi-o asum. Sa spun doar ca ma tem mai mult de prostie si fitze decat de razboi, oricare si oriunde ar fi acesta.

Razvan Pascu: Cum ajungi in Irak ca turist ? Ce vrei sa faci acolo?

Alex Dumitru: In Kurdistanul irakian se ajunge relativ usor, zona a inceput sa devina populara la un anumit nivel. In restul tarii, ca turist au mai scapat cativa (a fost si un caz mediatizat al unui italian care a scapat in afara Bagdadului, fiind expulzat apoi), desi e destul de greu (a se citi „aproape imposibil”) sa mergi fara treaba oficiala intr-un fel sa altul, avand in vedere numeroasele puncte de control. Exista o agentie de turism insa, a lui Geoff Hann, coautorul ghidului Bradt Irak; cu el sper eu sa ajung in aceasta tara, la sfarsitul lui martie, conform ultimelor schimbari de date.

Razvan Pascu: In Afganistan ai mai fost si ne-ai spus, in interviul trecut, ca e tara ta preferata. De ce te mai duci iar anul acesta si ce vrei sa faci?

Alex Dumitru: Vreau sa ajung in Coridorul Wakhan, este o zona care ma urmareste din 2007, cand am fost in Afganistan prima data. Ce inseamna aceasta pentru mine? O intoarcere intr-o tara ai carei oameni imi sunt firesc apropiati decat, respectiv sa ajung intr-o zona unde cateva culturi se intrepatrund. Si, desigur, sa urc cat mai mult, desi nu in sensul de drumetie montana propriu-zisa, ci de a avansa cat pot spre est (avand in vedere timpul limitat de care voi dispune). In prezent ma gandesc la o intrare via Herat – Mazar (un drum pe care imi doresc sa il fac terestru, trecand pe la Maimana) si o iesire prin Dushanbe; insa voi vedea.

Razvan Pascu: Stiu ca ti-a placut foarte mult in Siria-Liban-Iordania, iar mancarea libaneza a devenit preferata ta. Eu am in plan acea zona. Ce ti-a placut cel mai mult in aceasta zona?

Alex Dumitru: Cel mai important lucru in calatoriile mele sunt oameni: cum vad ei viata, cum traiesc, ce mananca, cum rad sau plang, cat de mult este spectacol si cat este firesc in viata lor. Desigur, sunt subiectiv, vad lucrurile printr-un filtru personal, insa aceasta este cea mai mare bucurie a calatoriei in cazul meu. Iar cele trei tari mentionate de tine au constituit o experienta foarte faina din acest punct de vedere. In Siria am intalnit oameni care au mers jumatate de zi cu noi pentru a ne arata drumul, si asta fara a avea vreo asteptare pecuniara la sfarsit. In Liban am intalnit un firesc al strazii, o curgere fluenta a vietii, si asta in ciuda razboiului civil care a tinut atat de mult. Daca ar fi sa aleg un singur lucru care mi-a placut in aceste tari, as spune atat: prietenia. Asta nu inseamna ca ignor bucataria locala sau ce inseamna sa iei masa in Place de l’Etoile la Beirut. Asa ceva nu se uita si nici nu trebuie sa se uite 🙂