Alex e un tip inteligent. Are 32 de ani dar pare si mai tanar. E pasionat de calatorii si iubeste muntele si bicicleta. E genul de om care vorbeste putin la inceput si apoi, cand te cunoaste mai bine, din ce in ce mai mult. Are ce sa iti povesteasca, dar nu se lauda. E oricand dispus sa iti dea un sfat de calatorie, citeste o gramada de carti si are mult bun simt. Sunt cateva cuvinte prin care ii pot face o caracterizare lui Alex. Pentru restul, va invit sa cititi mai departe un „super-interviu” cu un „super-calator„:

Cine este Alexandru Dumitru? Cati ani ai, cu ce te ocupi si ce iti place sa faci?

M-am nascut la Bucuresti acum 32 de ani. Generatia aia cu furat de cirese din curtea I.O.R.-ului, cu „petarde„, „surprize„, „abtipilduri„, Eugenii tari si Ciocolata Rom (care nu era „cel mare” pe vremea aceea, doar „cel greu de gasit”). Ca profesie, ma ocup cu turismul, in diverse forme, in general din birou, insa mai si insotesc grupurile, fie pe bicicleta, fie cu vreo conferinta. Ce-mi place? Pai tot turismul cred, insa in general in alte forme decat cel pe care il profesez. Mai precis, la ceva distanta de marile hoteluri si de ce ne convine sa numim „civilizatie” (dar care are din ce in ce mai putin a face cu definitia initiala a termenului).

De unde pasiunea cu calatoriile?

Mai intai am fost curios sa vad tara in care traiesc. Asa ca ma suiam vineri seara intr-un tren si dadeam o fuga pana la Oradea, Iasi, Targu Mures sau Timisoara. Tot asa am descoperit si muntii din aceasta tara, din Suhard si pana in Godeanu, treaba care a declansat o boala grea, de care nu am scapat pana azi si sper sa nu scap niciodata. In cautarea unor munti mai inalti decat cei de pe aici, am inceput sa-mi caut de drum pe afara. A urmat ceva balaureala prin Europa de Est, apoi Iranul. N-o sa uit niciodata o dimineata de mai, pe la 7 dimineata, cand am ajuns la Persepolis, dupa vreo 2-3 km pe jos, de la autostrada unde ma lasase autocarul. Credeam ca sunt la Teleenciclopedie. Dupa aceea n-a mai fost cale inapoi si ma bucur foarte tare ca este asa.

Spune-ne in cateva cuvinte de ce iubesti muntele?

As putea enumera aici niste chestii cum ar fi peisajul, natura, aerul, oamenii cu care mergi sau pe care ii intalnesti….. insa nu cred ca este asa. In cazul meu este mai mult vorba de trairea pe care o ai acolo si atunci, fie ca esti in mijlocul viscolului, noaptea in Nordica Pietrei Craiului sau pe Vf. Moldoveanu, pe vreme frumoasa. De multe ori, cand n-am decat o zi la dispozitie, ma sui pana la Vf. Omu din Bucegi si ma dau jos dupa amiaza. Ma mai intreaba lumea daca nu ma plictisesc de aceleasi trasee. Ei bine nu, pentru ca peisajul nu este totul.

Mijlocul de transport preferat si de ce: tren, masina, avion, autobuz, etc.

Dintre cele enumerate, de departe trenul. La Moscova m-am dus cu trenul si as fi mers si mai departe daca aveam timp mai mult atunci. Imi place sa stau printr-o gara, sa ma uit la oameni, la garniturile de tren, la placutele acelea pe care scrie statia de origine si de destinatie. In plus, cand calatoresc cu trenul, ma identific oarecum cu spatiul acela, devine putin casa mea pe o anumita perioada.

Dar bicicleta nu ai in lista? 🙂

Tara preferata din ce ai citit si auzit. De ce ?

Nu-mi plac ierarhiile, nici nu cred in „cel mai” / „cea mai”. Insa, daca trebuie musai sa raspund, Mongolia. Este enorma, nu prea sunt drumuri, gazduieste multi nomazi. Cu alte cuvinte, treaba asta mie imi spune ca acolo e posibil sa gasesc oameni „normali”, naturali, fara egocentrismul falic al europeanului imbuibat (din care sunt si eu unul, evident).

Tara preferata din ce ai vazut (in care ai fost). De ce ?

Afganistanul. Motivul este cel de mai sus. La Herat, cat si la Jam am intalnit oameni simpli, care se ajuta intre ei, care nu te privesc nici de sus, nici de jos, ci de la nivelul ochilor tai; acolo nu mi i-a vorbit nimeni de rau pe iranieni sau pe turkmeni, asa cum se poarta ura vecinului prin estul (si nu numai) Europei. Acolo am dat de oameni care nu te intreaba „de ce…?” ci iti ofera un pahar de ceai. O viata mai putin conditionata. Si asta in ciuda ultimilor 30 de ani de razboi latent sau de facto.

Locul in care iti doresti foarte mult sa ajungi. Ce vrei sa vezi acolo?

Vreau sa ajung sa strabat Coridorul Wakhan (nota Razvan Pascu: teritoriu situat in Afghanistan, la granita cu Tadjikistan, China si Pakistan). Desi citisem despre aceasta zona si de modul in care a fost ea stabilita ca teritoriu-tampon intre Rusia si Coroana Britanica, m-au miscat niste fotografii de-ale lui Matthieu Paley. Ce vreau sa vad acolo? Asa cum am mai spus, ma intereseaza oamenii in viata lor de zi-cu-zi (i.e. nu pe timp de festival sau sarbatoare), cat mai departe de drumul mare. In acest caz particular, la poalele unor munti mari si pe malul unui rau de o culoare fantastica.

Ultima destinatie in care ai fost. Cateva impresii.

Acum o luna am fost in Turkmenistan. Desi nu este taman genul meu de a calatori (prin agentie de turism, cu ghid si cu totul aranjat dinainte), m-am conformat pentru ca doar asa puteam obtine viza (nota Razvan Pascu: in Turkmenistan, ca si in Coreea de Nord sau Bhutan nu poti intra decat cumparand un pachet turistic de la o agentie si se merge insotit). Tara insa mi-a placut mult, mai ales datorita numarului restrans de turisti si a faptului ca monumentele vechi nu au fost restaurate pana la limita penibilului, ca in vecinul Uzbekistan. Este o tara a contrastelor, intre megalomania palatelor administrative acoperite cu marmura alba, respectiv blocurile darapanate construite pe vremea U.R.S.S.-ului. In egala masura, este o tara cu o zona rurala pitoreasca, cu traditii destul de bine pastrate, data fiind indelungata apartenenta la Moscova, respectiv schimbarile aduse de aceasta. Dintr-un cu totul alt punct de vedere, mi s-a parut interesant ca mai sus-mentionatele palate acoperite cu marmura si monumentele utopice din Ashgabat au fost si mai sunt inaltate, cele mai modeste sau medii de firme turcesti, iar cele mai marete de francezii de la Bouygues.

Urmatoarea destinatie. Ce vrei sa faci, ce vrei sa vezi?

Peste vreo doua saptamani plec in Iran, sa mai urc o data Demavendul (data trecuta nu am ajuns pe varf din cauza vremii). Luna urmatoare voi mai da o fuga de cateva zile pe Mont Blanc (a doua oara), iar la sfarsitul lui august daca totul merge bine, ma duc la Leh, in Jammu & Kashmir, sa ma urc pe Stok Khangri (nota Razvan Pascu: in nord-vestul Indiei). Aceste iesiri, toate de (foarte) scurta durata, au ca scop comun (si aproape unic) urcatul pe munte, pentru ca in urma cu doi ani observasem ca tindeam sa il ignor pentru a vizita tari fara munti. O nevoie de echilibru…

Ce e cataratul pe munte pt tine?

Nu practic cataratul / escalada. Am practicat foarte putin acest sport, nu s-a lipit de mine, desi ii admir pe cei care il practica. Eu fac trekking si alpinism de iarna intr-o anumita masura. In prezent imi doresc foarte mult sa ajung sa vad muntii mari (nu neaparat sa urc pe varfurile lor). Aceasta pentru ca, pentru mine muntele inseamna o anumita traire acolo, sus, nu un record sau „been there, done that”.

Cum este in Bhutan? Ce impresii ti-a lasat? (nota Razvan Pascu: tara in Asia, in sudul Chinei si nordul Indiei. In aceasta tara se intra doar in tururi organizate, prin agentii de turism locale iar permisul de intrare costa 200 dolari pe zi, bani in care ti se asigura transport, cazare, mancare. Mai multe detalii aici.)

O tara simpla, cu un relief deosebit de frumos, oameni ospitalieri, dar demni, care nu se complac si nici nu se prefac pentru a face placere turistilor. O tara in care platesti scump sa ajungi, insa esti tratat firesc, ca unul din partea locului. O tara in care nu ti se spune sa nu intri in dzong (definit in linii foarte mari ca o manastire care cumuleaza si rol administrativ) pentru ca ai alta religie, ci chiar esti invitat sa iei parte la procesiunea religioasa, iar oamenii se bucura sa iti arate traditiile lor. Oameni care se bucura prin fiecare fibra a corpului lor, oameni care stiu sa zambeasca fara sa rada galagios. Exista, desigur, multa saracie. Insa ea este demna, nu iti inspira nici repulsie, si nici mila. Bhutanul m-a facut curios sa merg in Tibet, sa vad daca si de partea cealalta este la fel. Ma tem insa ca nu este asa.

Cum e Turkmenistanul? Poti face o comparatie cu Romania ceausista?

Doar ca ambalaj. Romania ceausista nu avea rezervele de gaz si petrol ale Turkmenistanului (o parte din gazul pe care il importam noi de la Gazprom vine din Turkmenistan, via Rusia). In Turkmenistan, Niyazov (nota Razvan Pascu: fost presedinte al tarii. Detalii aici.) a ales aceasta imagine a unui stat puternic, perfect, cu o istorie deosebita si asa mai departe, pentru a-si motiva poporul, pentru a il face sa se identifice cu acest stat puternic, pentru a crea identitate unor oameni care traiesc intr-o tara noua. Sa nu uitam ca, pana la inceputul secolului al 20-lea, tara nu exista, aici erau doar niste triburi feroce, care se luptau intre ele. Dincolo de utopiile aferente, Niyazov (cat si succesorul sau, Berdimuhamedov) a incercat – si a reusit intr-o masura destul de insemnata – sa isi motiveze poporul; o motivare relativ non-financiara, ce-i drept. In acest sens, a prelucrat istoria cum i-a convenit (in genul mioriticului „noi suntem aici de 2000 de ani”), a scris acea Ruhnama (o Biblie a Turkmenilor, menita sa le insufle mandria de a exista si pe care o invata copiii la scoala), a construit palate menite sa le arate oamenilor cat de puternica este tara lor (aici gasim cumva o asemanare cu Romania lui Ceausescu, insa in Romania lui Ceausescu palatele gravitau doar in jurul presedintelui si a prostiei lui totale, nu aveau vreun scop, pe cand in Turkmenistan ele se regasesc in toate orasele mari si doar cateva sunt destinate presedintelui sau clicii sale). Desigur, ambele regimuri au fost totalitare (cel din Turkmenistan persista, insa intr-o forma mai dulce de la decesul lui Niyazov). Discutam de dictatura, de oprimare, de lipsa accesului la informatie pana la un punct, de economie centralizata. Insa, spre deosebire de Ceausescu (este interesant sa cititi ce a scris Sahul Iranului despre dictatorul roman in memoriile sale), Niyazov a avut un scop, pe langa acela de a-si vedea tabloul si statuile peste tot (statui si tablouri care sunt o expresie a grandomaniei sale, desigur). Ca sa inchei acest punct, politica fostelor republici sovietice din Asia Centrala este complicata, in multe situatii desprinderea de Uniune s-a facut cu varsare de sange, iar acum mai toate sunt dictaturi (cu ambalaj democratic, usor descentralizat) intr-o forma sau alta.

Cata nebunie si cata aventura este in calatoriile tale?

Cred ca cele doua se intrepatrund. Voi recurge la un raspuns al altcuiva. Tatal meu imi povestea ca la un curs de filosofie din facultate, profesorul le-a spus ca cea mai mare nebunie este cand iesi dimineata din casa. (va urma)

Click aici – Ultima parte a interviului, maine, 13 iunie, de la 7 fix (dimineata).