S-ar parea ca cititorii acestui blog sunt nu doar oameni deosebiti care fac lucruri deosebite, ci si oameni care doresc sa impartaseasca cu ceilalti bucuria si experientele lor. Unul dintre acestia este Costin Miu care astazi ne povesteste foarte frumos despre expeditia sa in Uganda, despre pasiunea sa pentru alpinism, o lectie pentru cei care vor sa urce pe munti la inaltimi mari si impresii din Uganda, o tara prea putin cunoscuta din Africa. Enjoy!  

Marele scriitor Ernest Hemingway spunea ca, din punctul lui de vedere, exista doar trei sporturi: alpinismul, luptele cu tauri si sporturile auto, celelalte fiind mai degraba jocuri. Nu ma intrebati asupra mecanismelor gandirii sale, singurul lucru care ne leaga e faptul ca avem aceeasi bautura favorita, mojito; totusi, pot sa presupun ca cele trei erau aproape de suflet scriitorului pentru substratul lor poetic, cu accente de eroism cotidian: mai mult decat competitie cu ceilalti, ele presupun o doza mare de intrecere cu sine. Cu siguranta, un alpinist agatat deasupra abisului, un toreador in fata unui taur furios sau un pilot de raliu care alearga cu 170km/h pe un drum forestier aprindeau imaginatia autorului genialei carti „Batranul si marea”.

M-a intrebat Razvan de ce merg pe munte, ce ma cheama acolo, sus? E simplu, imi urmaresc visul! De la 12 ani, cand am mers pentru prima data intr-o expeditie, mi-am dorit sa urc muntii. Am facut-o constant de-atunci, cu mici intreruperi dictate de imprejurari asupra carora nu aveam controlul.

Merg pe munte pentru ca de fiecare data imi imprumuta din energia lui si a padurii.

Merg pe munte pentru ca acolo ma regasesc dupa stresul urban, cel pe care-l resimtim din plin cu totii.

Merg pe munte pentru ca am nevoie sa arat cuiva respectul suprem, pe care societatea nu-l merita.

Merg pe munte pentru ca el ma motiveaza sa fiu mai bun, fizic si mental. 

Uganda. Ruwenzori Mountain. Margherita Peak, 5109 metri.

M-am hotarat sa fac aceasta expeditie din trei motive: voiam sa merg cu David si sa invat de la el ce inseamna organizarea unei expeditii; apoi, imi facuse capul mare ca este cel mai frumos munte pe care l-a urcat el in cele 36 de expeditii ale lui si, in sfarsit, voiam sa vad cum ma comport din punct de vedere fiziologic la altitudine mare. Ar fi fost prima data cand urcam la peste 5000 de metri si voiam sa stiu daca sunt in stare. Pana la urma, era testul care urma sa-mi arate viitorul meu de montagnard: am capacitatea fizica necesara pentru a ataca munti cu adevarat inalti sau ma orientez catre escalada pura, pe perete, la altitudini maxime de 4000 de metri, unde mai fusesem si ma simtisem bine? Spre bucuria mea, in final am constatat ca pot sa merg mai sus de atat.

Sa revenim la expeditia noastra. Echipa a fost urmatoarea: David Neacsu, Aurel „Somoza” Marin, Horea Popescu, Dan Barbu, Iulian Spataru, Marius Dutu, Razvan Mirea si subsemnatul. Apoi, ghizii: Big John, Philimon si Sebastian. Plus doi bucatari si vreo 25 de porteri. Acestia merita o atentie suplimentara. Nu sunt serpasii din Himalaya, dar te impresioneaza. Cu greutati de 20-25 de kg in spate, ne prindeau de fiecare data din urma, desi plecam inaintea lor de la refugii. Incaltati cu cizme de cauciuc si cu poverile prinse de frunte cu niste chingi, pareau inepuizabili. Noaptea dormeau in niste anexe ale refugiilor si, pentru ca erau prea multi pentru a incapea intinsi pe jos, dormeau pe vine, proptiti unii in altii. Ca sa se incalzeasca faceau focul inauntru, asa ca ziua, cand ne depaseau, degajau un amestec de fum si transpiratie de-ti taia genunchii…  In penultima zi de urcare, intr-o mizerie de mlastina pe la 4300 de metri, David n-a mai rezistat „ba, esti prost, ne-a depasit si bucatarul!”. In Africa, foamea si nevoile sunt cel mai bun training motivational…

Asadar, ce-am simtit la altitudine? In vara trecuta fusesem pe Matterhorn si observasem, pentru prima oara in viata, efectele altitudinii. Acum eram curios cum voi reactiona, pentru ca urma sa petrec mai mult timp la inaltime mare decat cele cateva ore din Alpii Pennini. Pe la 4000-4200 de metri am inceput sa simt ca refacerea in pauze nu mai functiona la fel. Chiar daca fizic esti ok, iar acidul lactic acumulat in muschi inca nu provoaca oboseala, concentratia din ce in ce mai mica de oxigen din aerul rarefiat nu-ti mai asigura oxigenarea celulelor musculare si nici a creierului. Secretul e sa schimbi ritmul de mers, sa incerci respiratia corecta, adica cea abdominala, nu cea toracica, sa faci totul mai lent decat pana atunci. In momentul in care mi-am stabilit un ritm de doi pasi la trei secunde, totul a revenit la normal. Faceam efortul potrivit pentru cantitatea de oxigen pe care aerul mi-o putea oferi. Am devenit foarte atent la respiratie si la reactiile corpului. Am inceput sa experimentez: cum nu respiram corect de 3-4 ori, imediat genunchii dadeau alarma.

Am ajuns la refugiul Elena Hut, la 4500m, multumit deplin de conditia mea. Aveam doar o usoara durere in ceafa si atat. Nu ameteala, nu greata, ba chiar mi-era foame, ceea ce era semn ca metabolismul functioneaza corect. Totusi, prea mult entuziasm strica. Incantat de ce bine ma simt la 4500 de metri m-am apucat sa-mi pregatesc rucsacul pentru atacul de dimineata asupra varfului: am scos din rucsacul mare coltarii, hamul, casca, coarda, pioletul, bocancii de varf si toate celelalte, ca sa le pun in rucsacul mic. Excitarea pregatirilor m-a facut sa uit de ritmul corect al miscarilor si altitudinea m-a pedepsit rapid. Mi s-au taiat genunchii, m-au luat ameteala si greata si m-am asezat repejor. Mi-a trebuit vreo ora sa-mi revin, dupa trei ceaiuri baute si doua drumuri la buda. Dupa aceea, am avut grija cum ma misc si n-am mai avut probleme. Nu e simplu. Incercati sa faceti prin casa miscarile pe care le faceti in mod normal, dar concentrati-va sa le faceti la jumatate din viteza normala, vedeti cat va tine! Atunci am inteles de ce la 7500-8000 de metri iti ia doua ore sa-ti strangi sacul de dormit si sa-ti legi sireturile la bocanci si mi s-a validat din nou teoria mea „muntele are grija de tine atunci cand il respecti”… Faptul ca am urcat cei 5109 metri ai Margheritei fara nicio problema m-a facut sa-mi stabilesc urmatorul target: Aconcagua, cel mai inalt varf al Americii de Sud, cu cei 6962 de metri ai sai.

Totusi, marele meu castig este faptul ca am cunoscut o noua civilizatie, noi oameni. Cei cu care am interactionat noi – porteri, ghizi, oficiali ai Parcului Ruwenzori – sunt oameni de isprava. Saraci, prost ocrotiti de un sistem de sanatate aproape inexistent, fara vise si idealuri, sunt, totusi, veseli si comunicativi. Toti cei care intra in contact cu turistii vorbesc o engleza acceptabila, sunt serviabili, iti impartasesc informatii fara sa fie nevoie sa-i tragi de limba, dar nu-ti intra in suflet pentru 5 dolari bacsis, ca egiptenii. Daca n-ar fi bolile care-i secera, cred ca ar putea fi oarecum fericiti.

Mergeam intr-o zi cu microbuzul nostru, imediat dupa ce coborasem de pe munte, spre un safari. Toti radeam, David canta, Somoza il tachina pe Razvan, Marius tinea cursuri de nutritie, ca de obicei, eram relaxati asa cum pot fi numai niste oameni care si-au atins obiectivul si pe care ii asteapta doua zile de relaxare meritata. Soferul nostru, Xavier, nedormit si cu ochii rosii ca de obicei, era mai tacut ca ultima oara cand il vazusem si cand ne povestise multumit despre cei 4 copii sanatosi ai sai. L-am intrebat ce are. Mi-a raspuns simplu „stii, in noaptea in care v-am dus pe voi de la Kampala la Kasese mi-a murit un baiat”. Am amutit si la fel au reactionat si ceilalti cand le-am spus. Ne-am simtit vinovati. „Stiai ca e bolnav si totusi ne-ai dus pe noi la Kasese?”. „Aa, nuu, eram plecat de la pranz. Seara i-au aparut simptomele, iar noaptea a murit de malarie”. Boala care se previne/trateaza cu pastile care pe mine m-au costat 3 euro… This is Africa.

O alta intamplare de mentionat s-a petrecut pe aeroportul din Entebbe. La check in, un vames a vrut sa-mi vada coltarii din rucsac. Cand l-am desfacut, deasupra aveam o punguta cu cateva pietre de pe varf luate ca amintire. Ma intreaba ce e cu ele, ii spun, el nu, ca am nevoie de aprobare de la ministerul geologiei. Prietene, zic, sunt amintiri, nu-ti fur subsolul! Asta nimic, eu trantesc coltarii si-l iau la injuraturi in romaneste, macar sa ma descarc. La un moment dat, ma opresc din urarile de bine si-i zic „prietene, am venit in tara ta, am cheltuit 2000 de dolari si tu-mi spui ca nu pot lua niste pietre?” Sta ala un pic, dupa care-mi cere pasaportul. Hai, zic, sa vezi acu’ ce plec eu din Uganda in mai 2013!!! Se uita in pasaport, mi-l da inapoi impreuna cu pietrele si-mi spune ca pot sa le iau. Doamne-ajuta ca pe pasaportul meu nu scria US, UK, France, Portugal, Belgium sau mai stiu eu ce tara care s-a făcut mare din traficul de sclavi…