Dupa succesul primului articol cu impresii despre Maroc scris de reprezentantul Ucoz in Romania pe blogul meu, Lucian mi-a mai trimis un articol cu impresii si amintiri despre vizita sa in tara africana, articol scris special pentru voi.

Enjoy!

Dupa ce in prima parte am pus piciorul virtual in Marrakech si am colindat Jamaa El Fna in cautarea secretelor berbere, vom continua astazi incursiunea prin misticul Maroc.

Pentru ca am ajuns in Maroc, a fost neaparat necesar sa dau ochii cu Sahara, sa ratacesc printre dune si sa creionez involuntar, partial si reversibil drumul Alchimistului lui Coelho. Astfel, am pornit spre Zagora in cautarea senzatiilor tari pe camile, intr-o dimineata devreme cu un mic grup vesel de turisti din Belgia, UK, Germania si Coreea (de sud). Insotiti de un sofer-ghid vorbitor de franceza, am cuprins cu privirile fascinate diversele orase si satuce care se deschideau ca niste ferestre de-a lungul drumului, marturii solide ale legendarei culturi berbere. Prin savoarea peisajului, am facut si cateva popasuri scurte in serpentinele muntilor Atlas, pentru putini aerosoli de munte si niste peisaje electrizante. Dupa o calatorie de cateva ore, pe niste drumuri surprinzator de bune pentru IQ-ul rutier personal, ne-am lasat implantati de unicitatea orasului fortificat de la Ait Benhaddou.  Aflat pe lista UNESCO din 1987 si la confluenta drumurilor dintre Marrakech si Sahara, acesta este actualmente un important pol … cinematografic. Se pare ca zona poarta noroc Hollywood-ului, pentru ca aici si prin intinderile vecine de nisip au fost filmate, printre altele,  Da Mummy, Prince of Persia sau Gladiator.  

Dupa cea mai buna tajine au lemon din Maroc, am luat-o din loc spre Zagora, punctul de intalnire cu ele, camilele. Ne asteptau simpatice si cumintele odihnindu-se, obosite fiind de incarcatura zilnica, de provenienta aproape exclusiv vestica, pe care o transporta cu sarguinta.  Dupa ce-am incalecat, am transbordat catinel aproape 2 ore pana la marginea Saharei, printr-o liniste surprinzatoare, un cer frumos instelat si o ambianta care incuraja la meditatie. Odata sositi, ne-au intampinat oamenii desertului care ne-au livrat noi portii de tajine si alte bunatati dupa care, ne-au invitat la un foc de tabara si o sesiune live de bongo. A fost, cum am spune noi, misto, mai ales ca mi-am redescoperit lipsa talentului cantatului la tobe. O marocanca simpatica mi-a povestit de romanii din Marakech care lucreaza la cazinourile de acolo, care sunt clever si ar face multi bani datorita motivului precizat anterior.

Mai departe, in dorinta  de a simti si comunica am ramas, mai mult singular, la taclale cu cativa berberi pana dupa miezul noptii. Aceasta a fost una dintre secventele unice ale calatoriei, pentru ca am aflat lucruri interesante despre viziunea lor asupra vietii, stilul simplu pe care il abordeaza, eliminarea tehnologiei din existenta si simbioza perfecta cu desertul.

Am dormit in corturi, iar dimineata ne-am trezit in(la) masa pentru a vedea rasaritul. Si cred ca a fost unul dintre cele mai frumoase vazute in viata mea.  Rasaritul in Sahara are ceva-ul sau, din nou, cu greu fiind explicabil in cuvinte. Doar se simte si se vede – la fel ca spectacolul nocturn din Jamaa el Fna. Marcat ireversibil de experienta desertica, ne-am reintors via camila langa Zagora, de unde am pornit-o spre Marrakech. Ne-am mai oprit la cateva capcane turistice unde se vindeau suveniruri la suprapret, la un ceai de menta si pentru pranz in Ouarzazate. Un alt oras interesant, aici fiind practic Mecca Holywood-iana in materie de filme turnate in desert. Dupa o ploaie torentiala care a cam speriat serpentinele Atlasilor am ajuns la timp in Marrakech pentru a prinde ultima cursa spre relaxantul Essaouira. Am avut noroc si de foarte intelegatorii colegi de calatorie care au fost de acord sa rarim opririle si sa ne grabim putintel pentru ca subsemnatul sa poata prinde transferul spre locul de suflet al lui Jimmy Hendrix.

Astfel, putin dupa orele 22, ma aflam deja in Essaouira, pe cealalta parte a Marocului, in oraselul de pe coasta Atlanticului unde s-au tesut numeroase povesti si trip-uri interesante.

Numele acestuia inseamna Zid in berbera si dainuieste de aproape 500 de ani pe coasta de vest a Marocului. De-a lungul istoriei a cunoscut influentele aventurierilor europeni, ca mai toate zonele lumii, de la portughezi, spanioli, britanici si francezi. Medina are niste particularitati interesante, avand zidurile albe iar in interior, souk-urile te imbie la cumparaturi prin acelasi joc vizualo-olfactiv inconfundabil.

Astazi orasul se prezinta ca unul cultural, artistic cu o tenta pseudo-hippy, plin de mici galerii de arta si gazda a unuia dintre cele mai mari festivaluri de muzica – Gnaoua, unde poti asculta de la jazz la reggae si rock. Acesta tine 4 zile si i se mai spune si Woodstock-ul marocan. De asemenea, orasul este considerat ca ar fi fost locul preferat al lui Jimmy Hendrix, existand chiar o cafenea ce-i duce numele, al Mariei Callas celebra soprana de origine greaca, dar si al regizorului Orson Wells sau chiar al bulldog-ului Winston Churchill.
Toate acestea, in ciuda mirosului pregnant de peste si alte fructe de mare care invaluie atmosfera prietenoasa si relaxanta, oarecum atipica pentru Maroc.

Dupa o raita prin portul vechi, am vizitat citadela cu tunurile si turnurile ei inlemnite in timp, sub o invazie sustinuta de pescarusi, albatrosi si alte zburatoare albe.

Am petrecut 2 zile faine, jongland printre chestiile de natura digitala si jogging-ul de pe plaja. Una pustie, care se pregatea de sezon si unde, din loc in loc, cineva te imbie prin salutul – Ai un foc?, la un H first quality. Din nou, pe parcursul calatoriei in Maroc mi s-a confirmat ipoteza conform careia latinii, dar mai ales est-europenii nu calatoresc singuri, toti cei care erau in aceasta postura fiind in majoritate anglo-saxoni (americani, germani, australieni, canadieni, englezi, etc). Mai mult, in Essaouira, cand a venit clasica intrebare de identificare – Lucian, de unde esti ? iar raspunsul a venit, mi-au spus ca eram primul roman de la hostelul lor, desi acesta este cel mai cunoscut de acolo.

Trebuie sa recunosc, Essaouira mi-a placut, as mai fi stat, dar capitala imperiala Fez astepta si ea sa fie descoperita. Drept urmare, m-am intors in misticul Marrakech, unde se pare ca toate drumurile din Maroc duc si am luat aproape imediat un autocar de noapte spre Fez. Ne apropiem cu pasi repezi de nordul tarii, urmeaza incursiunea prin cea mai celebra tabacarie din Maroc, albastrul unic de Chefcheouen si trecerea Gibraltarului din Tangier cu un feribot ce a avut peste 3 ore intarziere. Si care, printre altele, m-a facut sa ma trezesc elegant cu planurile date peste cap in Spania, la miez de noapte. To be continued…