Am incheiat postarea precedenta, despre Dambovicioara din Piatra Craiului, promitand o poveste despre aventura mea la cateva pesteri din Caras-Severin si Mehedinti, plus drumul Dunarii la Cazane, cea mai frumoasa parte din defileul fluviului, loc-tinta pentru mii de turisti in special in lunile de vara. Pentru mine, aceasta plimbare a fost una dintre cele mai placute experiente din natura de pana acum – e normal deci sa vreau sa impart povestea cu voi, pentru a va indemna catre aceste locuri deosebite. Postarea de astazi este dedicata unor tovarasi montaniarzi pe care i-am intalnit chiar saptamana trecuta in pustietatile Apusenilor (intre ghetarul Scarisoara si Coiba Mare) si carora le-am povestit despre clisura Dunarii, convingandu-i ca merita sa faca din acest loc urmatoarea lor destinatie de vacanta.

In aceasta plimbare (cea din Defileul Dunarii, desigur) m-a insotit un prieten de asemenea pasionat de natura. Ca de obicei, plecarea a fost vineri seara din Bucuresti, cu prima oprire, doar pentru a scurta distanta, in Craiova, de unde am plecat sambata dimineata, la prima ora, catre o adevarata vacanta, condensata in doar doua zile de weekend. Am plecat la drum cu ideea de a vedea cat mai multe dintre pesterile accesibile din judetul Caras-Severin, demers in care am fost sprijiniti (cu orientare si sfaturi) de Bogdan Badescu, presedintele unei asociatii speologice locale, ajutor pentru care merita toate multumirile noastre. 

Voi sari peste descrierea unei bune parti a locurilor explorate sambata – ca sa ajung mai repede la subiect, dar si ca sa va stimulez curiozitatea. Nu trec insa peste amintirea acelei zile fara cateva poze: Baile Herculane (un paradis decrepit, al carui farmec se ascunde printre ruinele defunctei sale glorii), Grota Haiducilor, peisajele superbe ale statiunii montane Semenic, un soim care parca ne-a salutat si ne-a purtat noroc tot restul plimbarii, o drumetie in cautarea altor caverne pe langa Resita si satul Cuptoare, Cheile Carasului (o promenada… inghetata prin rezervatia de sub Carasova), Pestera Valeaga (cu ale sale portaluri prabusite) si cate altele…:

Sambata noaptea ne-a gasit cazati in Moldova Noua, la Dunare si la capatul unei zile epuizante, dar cu cea mai frumoasa parte a experientei (noi nestiind inca asta…) abia in fata noastra. Va recomand aici pensiunea Kenik (Moldova Noua) sau pensiunea Melinda (Macesti), ultima fiind valabila daca faceti ceva rabat de la confort, beneficiind in schimb de sfaturile gazdei, un om care cunoaste foarte bine zona si va poate indruma catre cele mai frumoase locuri. Duminica dimineata am pornit din nou la drum, din Moldova Noua catre satul Coronini, unde Dunarea semi-inghetata ne-a dezvaluit prima surpriza a zilei: stanca Babacai, un colt de munte ce rasare din mijlocul fluviului: 

Este momentul acum sa va scutesc de explicatii adunate de ici, colo despre frumusetile locului. Noroc ca Defileul Dunarii beneficiaza de mai multe site-uri cu detalii complete despre obiectivele turistice, posibilitati de cazare si agrement, dintre care poate cel mai bune sunt acestea: unu si doi.  

In felul asta, ma pot concentra pe cateva dintre cele mai bune poze facute de mine in zona si pe impresiile proprii, care m-au marcat si m-au facut sa imi propun sa ma intorc cat de curand. Am avut privilegiul, vizitand Defileul Dunarii la sfarsit de februarie, sa gasim fluviul incremenit in amorteala temperaturilor negative. Latimea impresionanta a Dunarii la intrarea in defileu, separand malul romanesc de cel sarbesc, este o imagine ce impune imediat respect privitorului. Am uitat sa va spun ca soseaua de la Moldova Noua pana la Drobeta Turnu-Severin (DN57, peste 130 de kilometri), adica cea mai frumoasa portiune pe langa Dunare, este perfect asfaltata in proportie de peste 90%. Problema cu ceilalti 10% este ca portiunile de cratere lovesc crunt si fara niciun anunt prealabil, fiind cu atat mai periculoase cu cat mergeti mai repede pe sosea. Atentie, deci! 

Ne-am oprit la iesirea din satul Coronini pentru a explora pestera Gaura cu Musca. Am escaladat peretele abrupt de versant pana la portalul in forma unui oval aproape perfect si am fost incantati de ce am gasit in caverna: galerii intortocheate si inundate (desi deloc bogate in concretiuni calcaroase), susurul raului, liliecii hibernand…

Am continuat apoi pe drum, peisajele defileului lasandu-ne cu gura cascata si plini de incantare. Ma gandesc si acum ca daca arat pozele cuiva care nu stie unde sunt facute am sanse serioase sa il pacalesc ca sunt de pe undeva din Norvegia (o obsesie personala, la fel ca toata Scandinavia, de altfel), cu stanci abrupte care coboara direct in apa inghetata. Intrarea Dunarii in Cazane, adica strapungerea unui pinten de Carpati, face panorama cu atat mai dramatica.

Am retinut, pentru la vara, obligativitatea unor trasee de picior de facut prin zona: de la sosea pana pe varful Cazanelor (Ciucaru Mare si Ciucaru Mic), pentru a admira de la cea mai mare inaltime posibila frumusetea fluviului care taie muntii spre a-si face loc catre Portile de Fier. Cum spuneam: cei care n-au vizitat locul vor avea dificultati sa creada ca pozele sunt facute in Romania. Se cunoaste ca am ramas marcat de experienta?

La un moment dat, cand sa spunem ca am epuizat, gonind cu Furia Rosie, frumusetile zonei, ne intampina chipul lui Decebal sapat in stanca, un monument realizat recent si care, desi poate nu vi s-ar parea la prima vedere, se incadreaza perfect in peisaj.

De aici, povestea ia o turnura abrupta, sub semnul hazardului… Continuarea este atat de spectaculoasa, incat este demna de o postare dedicata. Este vorba despre Pestera Ponicova, cea mai frumoasa caverna neamenajata pe care am vazut-o pana acum, un adevarat monument natural, un palat al regelui sarpe, care salasluieste de milioane de ani sub Cazane. Nu ma credeti? 

Continuarea merita suspansul. Pe curand!

* text si fotografii de Mihai Bobocea