Marturiile unei romance dintr-o tara araba: Qatar (2)

Pentru ca primul articol al Mihaelei despre cum e sa traiesti ca romanca intr-o tara araba a avut mare succes la voi am hotarat sa continuam serie de impresii despre Qatar scrise de o romanca care acum locuieste acolo. Primul articol il puteti citi aici.

Din fericire, exista o comunitate de romani in Qatar, oameni care tin strans unii de altii si care organizeaza diferite evenimente. Pana acum nu i-am cunoscut personal pe toti, dar sunt convinsa ca ma vor primi asa cum l-au primit si pe sotul meu. Pe langa asta, mediul de lucru al sotului meu implica o diversitate culturala: thailandezi, cehi, indieni, turci, etc. In primele mele zile in Doha, am participat alaturi de colegii lui la o petrecere de ramas-bun a uneia dintre colege, care dupa 7 ani in Doha a decis sa se intoarca in Bangkok, la ea acasa. Atmosfera a fost draguta : mancare turceasca (foarte buna), muzica, joculete stupide care ne-au distrat, si chiar si alcool. Stim cu totii ca in statele arabe alcoolul este interzis, insa aici exista un centru ( doar unul ) de unde se poate cumpara alcool pe baza unui permis. Ca sa fiu mai exacta: pentru a aplica trebuie sa fii angajat, trebuie sa lasi o garantie de 1000 Ryiali (275 USD) si ai voie sa cumperi pe luna de un anumit procent din salariu. Evident, preturile sunt maricele, insa e bine sa ai la rece o bere si un whisky, nu? Pentru temperaturile ridicate de afara, nu de alta!

Scriind acum aceste randuri imi dau seama ca se face aproape o luna de cand sunt aici, iar de ieri sunt si cu acte in regula. Oficial sunt resident al statului Qatar si am carte de identitate. Pentru ca odata ajuns aici ai un termen limita in care trebuie sa intri in evidentele Ministerului de interne. Si ca sa faci asta, ai cativa pasi de urmat: primul este vizita medicala la Medical Commission. Aici ti se fac analize la sange si la plamani. Experienta asta pentru mine n-a fost tocmai placuta, sa va spun si de ce: in primul rand s-a consumat in timpul Ramadanului, cand de obicei cam toata lumea de pe aici are o stare de nervozitate datorita restrictiilor din timpul zilei. Si a fost singurul moment cand m-am simtit foarte pierduta si neajutorata, mai ales ca n-am gasit pic de colaborare sau tentativa de ajutorare din partea personalului feminin de la sectia de femei a comisiei medicale. Se purtau cu toata lumea de parca trebuie sa stii ce ai de facut (comisia medicala se face o singura data!!!).

Norocul meu a fost ca am gasit o tipa de la securitate, care era din Sri Lanka, si a fost suficient de draguta cat sa-mi spuna incotro s-o iau si ce si cum sa fac. Dupa care, astepti rezultatele. Daca totul e ok si analizele sunt bune, astepti actualizarea datelor pe site-ul Ministerului Sanatatii si pe cel al Ministerului de Interne. Hai ca la sanatate aparea ok, insa celalalt nimic. Fara actualizarea asta, cei de la Imigrari nu puteau sa faca programarea la amprente. Asa ca ne-am luat inima in dinti si ne-am dus la Comisia medicala din nou  pentru o actualizare manuala. Evident, am descoperit intre timp ca toate aplicatiile din perioada Ramadanului au avut o problema de “update” si trebuia sa te duci personal acolo, si in numele lui Allah,  sa rogi pe cineva sa faca treaba asta manual.

Zis si facut, fara prea multe batai de cap ( doar cu dureri de cap din cauza trezitului mult prea devreme ), partea masculina a familiei a discutat cu un manager de acolo si s-a facut si actualizarea fara sa pierdem prea mult timp. Buuuun, acum putem sa mergem la amprente, la Immigrations. Unde, surpriza! Doamna care se ocupa de mine este surdo-muta. Si araboaica. Superb! N-are rost sa detaliez cum a decurs socializarea… Noroc ca stia ce trebuie sa faca cu mine si de ce sunt acolo. E bine ca am plecat cu toate cele 10 degete acasa…

Cam asta a fost “must-do”-ul, multumesc divinitatilor! Si m-am linistit stiind ca nu mai trebuie sa ma trezesc dimineata si acum nu mai trebuie decat sa astept eliberarea actelor.

Alt lucru cu care nu poti sa lupti sub nicio forma si nici nu poti sa-l indepartezi este strigarea imamului: “Allahu Akkbar” se face auzita de 5 ori pe zi, indiferent unde esti. Sunt foarte multe moschei, si de aceea nu conteaza unde esti, pentru ca rugaciunea se aude! Chiar daca e 4 dimineata si citesti relaxat in fotoliul tau de acasa, chiar daca esti la cumparaturi intr-un supermarket, chiar daca esti in aeroport…nu conteaza. N-ai cum sa nu auzi! Asa ca nu poti decat sa te obisnuiesti, pentru ca oricum n-ai cum sa scapi. Iar in timp, intr-adevar devine ceva normal, si evident incepi sa constati ca valorile tale de “normal” s-au schimbat de cand esti aici.

Dupa cutreierat toate supermarket-urile si  mall-urile, brusc imi aduc aminte ca in Romania era ceva normal sa auzi muzica, indiferent daca esti in Mall sau in Carrefour sau intr-un magazin de haine. Si realizez ca aici nu exista asa ceva. In perioada Ramadanului se aud rugaciuni, citate din Coran, si raman putin stupefiata, deoarece n-am realizat asta decat dupa aproape 2 saptamani, timp in care probabil percepusem chestia asta ca pe ceva normal. Normalul din Doha.

Dupa terminarea Ramadanului, urmeaza Al Eid, o importanta sarbatoare musulmana, cand se comemoreaza dorinta profetului Abraham de a-si sacrifica fiul, pe Ismail, ca si act de supunere fata de Allah, lucru cu care Ismail a fost de acord. Insa Allah a intervenit si a cerut un berbec in schimb, ca si jertfa, crutand viata fiului. Iar in zilele Eid-ului nu se lucreaza, si toata lumea e la Mall. Asa am vazut ca se bucura lumea aici de timpul liber. Mall-uri. Parcari pline ochi. Carucioare pline de cumparaturi, si Eid Mubarak! Cam asta inseamna aici o mare sarbatoare…

Mall-urile sunt intr-adevar spectaculoase. Cel mai impresionant mi s-a parut Villagio, care e exact ca un orasel, cu un rau care il traverseaza, cu terase, restaurant, parc de distractii, magazine si un cer fals. Da, suna dubios, insa tot tavanul arata ca un cer senin.

(va urma)