Marturiile unei romance dintr-o tara araba: Qatar (1)

Pentru ca sunt multe doamne care citesc acest blog si pentru ca multi dintre romani au o oarecare prejudecata referitoare la tarile arabe si la cat de greu este acceptata o femeie in tarile arabe m-am gandit ca ar fi util pentru voi sa cititi marturiile unei tinere romance (Mihaela Badea) care a fost atrasa de influentele arabe si pana la urma chiar a ajuns sa locuiasca intr-o tara araba: Qatar. Mihaela a denumit serialul nostru „In lumea araba, fara burka sau hijab„, iar in functie de reactia si comentariile voastre serialul va fi mai lung sau mai scurt. Oricum, mie mi-au placut foarte mult impresiile Mihaelei si ii multumesc pentru articol.  

Cultura si civilizatia araba sunt fascinante pentru multi dintre noi, trebuie sa recunoastem. Atat de fascinante au fost pentru mine incat acum cativa ani m-am hotarat sa ma inscriu la Universitatea Bucuresti, facultatea de Limbi si literature straine, sectia orientale. Aceasta hotarare a venit dupa ce am citit o carte in clasa a XII a, “Jamais sans ma fille” ( Niciodata fara fiica mea) a autoarei Betty Mahmoody, o carte ce mi-a picat in mana intamplator si care mi-a trezit o mare curiozitate, multe nelamuriri si intrebari.  Asadar iata-ma studenta la araba. Un lucru extraordinar de-altfel. Insa extraordinar de greu. Pot sa afirm cu tarie ca acest lucru nu presupune doar povestile Seherezadei sau mitul beduinului, ci intreaga evolutie a lumii arabe, geografia, cultura, religia, literatura, dialectologia.

Dar nu despre scoala si studii vreau sa va vorbesc, ci despre ce se-ntampla cu adevarat, despre viata intr-o tara musulmana, despre a fi femeie, romanca, si crestina, pe teritoriul lui Allah.

Primul contact cu lumea araba l-am avut toamna trecuta cand a trebuit sa vin in Qatar la un interviu ce viza un job in cadrul companiei lor aeriene nationale (Qatar Airways), companie cu care am si calatorit atunci pentru prima data de la Atena in Doha. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost o foarte buna organizare, un respect deosebit pentru pasageri si jur ca in viata mea n-am vazut personal de bord atat de zambitor si de saritor. La destinatie am beneficiat de serviciul “Al Maha”, ceea ce ei numesc “premium meet and greet service”, ce presupune ca tu ca si pasager sa stai linistit intr-un lounge, sa bei un ceai sau o cafea, in timp ce personalul Qatar Airways se ocupa de formalitatile de intrare in tara. Economie de timp as putea spune.

Primul soc pe care l-am avut nu a fost caldura si umiditatea mare cum ar crede multi, ci faptul ca am aterizat la ora 17:30 si era noapte. Ulterior am fost transportata la hotelul la care imi facusera ei rezervare, in apropiere de aeroport si de sediul companiei. Totul s-a intamplat atat de repede incat nici nu mi-am dat seama cand am ajuns in camera de hotel. Sederea atunci a fost de 2 zile (a 3 a zi am avut avion inapoi spre casa), timp in care evident ca am vrut sa vad cat de mult se poate din Doha. Insa aici nu exista mijloace de transport in comun, doar cateva autobuze pe care eu personal nu le-am vazut. Si  nu exista metrou. Exista taxiuri in schimb, pe care nu poti sa le comanzi, ci doar sa le iei de pe strada, statiile lor fiind in general la aeroport sau la Mall-uri. Norocul meu a fost ca am gasit un taxi in apropiere de hotel, iar soferul vorbea foarte bine engleza, lucru ce mi-a permis sa am practic si un ghid turistic pe parcursul micii mele calatorii.

Ca si sfaturi pentru vizitatori : in primul rand nu trebuie ratat bulevardul Corniche, pe coasta, care face legatura dintre zona aeroportului cu centrul business al orasului, care se poate vedea in departare, si care mie una imi seamana cu New York City.

Tot pe Corniche, putem gasi simbolul orasului Doha, scoica cu perla, la niste dimensiuni impresionante. Urmatorul pas a fost traversarea centrului de afaceri al orasului, maiestuos as putea spune, mai ales ca din ce mi-a transmis ghidul meu, este un cartier construit in ultimii 10 ani.

Iar ultima minune a Qatarului , este cartierul “The Pearl” neterminat inca, o insula artificiala, o expozitie spectaculoasa de grandoare si lux, care sincer mie mi-a parut foarte occidentalizat: magazine ale marilor designeri, reprezentante masini de lux, cafenele si terase.

Ultimul punct pe lista mea de vizitat, la sugestia ghidului meu amator, a fost un orasel la vreo 50 km de Doha, Al-Khor, oras tipic qatarez, unde s-au pastrat valorile beduine, traditiile dinainte sa fie o tara foarte bogata, unde inca se practica pescuitul, care a fost principala sursa de hrana si de venit a qatarezilor, inainte de a fi descoperite zacamintele de petrol si gaze naturale. Mi s-a parut fascinant sa trec de la opulenta din “The Pearl” la simplitatea pescarilor din Al Khor si sa constat ca trecutul si viitorul pot fi atat de bine conservate in present.

Pe langa mini-calatoria avuta, interactiunile cu oamenii au fost limitate. Initial m-am simtit extraordinar de ciudat in jeansi si in tricou pe strazile din Doha. Toata lumea se uita insistent la mine, pentru ca se vedea clar ca sunt europeanca (asta mi-a spus personalul de la hotel), insa privirile lor nu aratau absolut nimic. Nici repulsie, nici ura, dar nici indiferenta. Pur si simplu curiozitate. In magazine si fast food-uri majoritatea angajatilor erau indieni si filipinezi (comunitati maricele in Doha), iar in ciuda asteptarilor mele, am fost tratata cu foarte mult respect de toata lumea. Initial am avut impresia ca le  este rusine sa se uite la mine. Ma simteam oarecum prost pentru ca cer ceva de la ei, cu toate ca asta le era meseria, si asta doar prin prisma felului in care eram privita. Insa mai tarziu m-am lamurit si m-am linistit. Nu era nimic in neregula cu mine. Asa merg lucrurile aici.

Si spun AICI, deoarece caile aeriene m-au adus inapoi in Doha, de data asta pentru mai mult timp. Sotul meu este angajat in Qatar, si de cateva luni am venit si eu. A durat destul de mult pana s-a rezolvat cu viza, mai ales ca sistemul impune diverse formalitati si cerinte. De exemplu, pentru ca unul din soti sa aplice pentru “family visa” celuilalt, in primul rand trebuie sa aiba un salariu minim, impus de autoritatile arabe. In al doilea rand, trebuie obligatoriu ca pe certificatul de casatorie sa existe cateva stampile consulare ( treburi rezolvate in Bucuresti ) de la Biroul notarilor publici, de la Ministerul Afacerilor Externe si Ambasada Qatar-ului in Romania. Evident, cu alergatura si cozile de rigoare, insa toata nebunia a luat sfarsit.

Am parasit Romania fara niciun regret ( din pacate ). Am lasat totul in urma, deschisa unei vieti noi, diferite, si dispusa sa descopar minunatia de aici, si promit sa revin  sa va transpun si pe voi in noua mea viata de expat in lumea araba, lume pe care momentan nu pot decat s-o descriu simplu : magica.