Noua Zeelanda si Australia sunt 2 tari de pe Pamant in care imi doresc foarte mult sa ajung, insa mereu am considerat ca 2-3 saptamani, adica maxim cat as putea sa imi iau concediu, ar fi prea putin. De aceea, mereu am lasat aceste 2 destinatii pentru „alta data”.

O decizie nu foarte inspirata daca stau sa citesc impresiile de calatorie de mai jos. Sunt scrise de Alexandra Parvu, director de marketing la agentia de turism Eturia, agentia impreuna cu care am realizat calatoria de grup din toamna in America de Sud si alaturi de care anul viitor voi organiza mai multe calatorii de grup unde va invit si pe voi sa va inscrieti: in SUA, Indonezia+Singapore, Japonia, Tanzania+Zanzibar si India+China.

–

Kia Ora!

Cand zici Noua Zeelanda te gandesti automat la multa natura, la aer curat, la peisaje rupte din basme si la multa liniste. Visam la ziua cand voi calca pe pamant neo zeelandez. Pentru mine a fost destinatia la care am ravnit intotdeauna, era o dorinta bine pusa deoparte si mi-am dorit mult sa se indeplineasca. Si la mine cum functioneaza zicala „ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa primesti”, am ajuns in acest an in frumoasa Noua Zeelanda.

Pentru ca este o destinatie in care se ajunge cu greu, desi acum, dupa ce am fost, nu as mai putea afirma asta, am combinat-o cu Australia, insa despre Australia va voi povesti intr-un alt articol pentru ca acum ard de nerabdare sa va povestesc despre Noua Zeelanda.

Am aterizat in Auckland, inca ametita putin de diferenta de fus orar care se simte din plin in primele 3 zile. Cum mi-e bunul obicei, ies pe usa hotelului in maxim jumatate de ora de la check-in, la ceas de seara si ma indrept spre port. Strabat celebra Queen Street plina de magazine celebre si ajung la Ferry Building, de acolo merg pe malul apei pana la Viaduct Basin pentru a ma infrupta din pestele si fructele de mare ale restaurantelor lipite unul de altul. Plimbandu-ma pe malul apei am avut un sentiment de deja vu. Orasul acesta seamana foarte bine cu San Francisco. Am facut aceasta afirmatie cu voce tare, iar unul din turistii cu care am avut placerea sa calatoresc a avut o tresarire, aprobandu-ma, traind acelasi sentiment cu mine.

A doua zi de dimineata aveam sa descopar orasul la lumina calda a soarelui. Auckland-ul este un oras care merita facut la picior deoarece este mic. Ce-i drept, iti trebuie si o oarecare conditie fizica deoarece exista stradute ceva mai abrupte. Doua obiective turistice in oras nu trebuie ratate: Auckland War Memorial  Museum, care va aduce in fata ochilor toata istoria insulei si Sky Tower, unde veti avea ocazia sa admirati orasul de la o inaltime ametitoare, iar cei in cautare de adrenalina pot sari de pe turn.

Dupa turul de oras, am mers spre port pentru a lua ferryboat-ul spre insula Waiheke. Localnicii se lauda cu plajele si atmosfera de pe aceasta insulita aflata la o distanta de aprox 40 min de oras. Au si de ce. Desi nu am avut destul timp sa ajung la plaja principala de pe insula, am ajuns pe cea mai apropiata plaja, unde peisajul m-a cucerit. Un golfulet cu apa de un albastru pur, nisip fin si zeci de barcute ce pluteau in departare. Desi era inceput de primavara, vremea era foarte placuta, asa ca multi localnici iesisera la plimbare pentru a se bucura de soare.

Am lasat in urma Auckland-ul care m-a cucerit pe deplin, asa cum a facut-o si San Francisco, si am plecat spre Rotorua. A urmat un drum care avea sa imi arate in fata ochilor tot ce asteptam eu sa vad. Pasuni perfect ingrijite cu sute de oite si vacute, mosii frumos aranjate, munti impaduriti si totul asezat perfect la locul lui. Aici vezi la tot pasul oameni calmi, veseli, carora le place sa isi faca treaba in tihna, sa aseze totul la locul lui, chiar si fiecare fir de iarba. Respecta natura, isi respecta viata si ii respecta foarte mult pe toti cei din jur. Cand intri in tara lor ai tendinta sa crezi ca sunt exagerati, cerandu-ti sa declari orice aliment si echipament sportiv, insa cand iei impact cu aceasta tara in care mancarea are gust natural, aerul e proaspat, padurile cresc neatinse, animalele zburda pe pasuni, bei apa de la robinet fara sa iti fie frica, iar in supermarket nu gasesti decat alimente specifice sezonului in care te afli, iti dai seama ca ei de fapt impun toate aceste reguli din respect pentru generatiile viitoare.

In drum spre Rotorua am oprit la pesterile Waitomo pentru a pasi in lumea magica a viermisorilor sclipitori ce iti dadeau impresia ca te afli sub un cer plin de stele. Dupa Waitomo au urmat mult asteptatele platouri de filmare ale filmului Hobbit si Stapanul Inelelor. Am intrat pe mosia fermierului Alexander si am pasit in lumea de basm a filmului. Pentru 2 ore am redevenit copil si m-am bucurat de fiecare element de decor. Totul era foarte bine redat in realitate. Fiecare casuta de hobbit era diferita: una era a pescarului, alta a fierarului, alta a brutarului, iar in varf de deal, cea a lui Bilbo Baggins. Spre final am degustat din berea ce curgea in halbe la celebrul han din satuc. Nu a mai durat mult si am ajuns in Rotorua. Mirosul de sulf se simtea pretutindeni, insa dupa foarte putin timp m-am obisnuit. Seara am iesit in centrul statiunii sa ma infrupt dintr-o suculenta friptura de vita. Trebuie sa specific ca o friptura de vita aici este la acelasi pret cu o friptura de pui, asa ca am profitat din plin si de cate ori am avut ocazia, am devorat-o.

Cat am stat in Rotorua am participat la un spectacol Maori cu al lor celebru dans Haka si am servit cina hangi, am hoinarit prin parcurile Te Puia si Wai o Tapu unde am admirat izvoare termale si gheizere frumos colorate, am ascultat legende si am cunoscut oameni mandri ca sunt maori si duc mai departe traditia pastrata din mosi stramosi. Celebrele sculpturi in lemn le vezi aici la tot pasul si admiri fiecare detaliu din ele. Aproape in fiecare sculptura gasesti cate un zeu in care ei inca mai cred. Pe langa sculpturi, maori fac si haine din fibre naturale, dar si bijuterii din piatra verde sau jad.

Rotorua este si o celebra statiune cu bai termale a caror minerale si namol sunt folosite din  vremuri stravechi in tratarea articulatiilor. Vechile bai au fost transformate in centre spa unde te poti relaxa in voie cat este ziua de lunga.

Din Rotorua a urmat zborul spre Christchurch. Un oras extrem de trist. Cat am stat acolo am avut un nod in gat. Un cutremur a devastat intregul oras in 2011. In urma au ramas cladiri distruse, hoteluri si restaurante pustii. Au ramas perdele cazute in geam, farfurii pe mese, mobilier, nemiscate de mai bine de 5 ani de cand s-a intamplat tragedia. Ma simteam ca pe platoul de filmare al unui film de groaza. Mai ales ca dupa ora 17:00 strazile deveneau pustii, singurii „locuitori” ai zonei centrale fiind muncitorii care se chinuiau sa puna pe picioare cladiri rase de pe fata pamantului. In fata Catedralei distruse, in care si-au gasit adapostul pasarile, sunt fotografii cu ce era in Christchurch candva. Te uiti in fotografii si in jur si cauti cu privirea locul in care se aflau cladirile victoriene de o frumusete aparte. O experienta care te pune fata in fata cu forta naturii si te indeamna sa pretuiesti ceea ce ai acum, caci viitorul e imprevizibil.

A doua zi, dis de dimineata am luat trenul Tranzalpine spre Greymouth. Unul dintre putinele trenuri panoramice ale lumii, te poarta la poalele muntilor inzapeziti, pe langa lacuri glaciare si rauri albastre. Desi doar o mica parte din traseu are peisaje cu adevarat spectaculoase, pot spune ca aceasta calatorie a meritat. A fost altceva. O jumatate de zi in care am mai schimbat atmosfera, ne-am cunoscut mai bine, am zis bancuri, povestiri haioase din alte calatorii, ne-am simtit ca intr-o excursie la scoala.

Din Greymouth ne-a preluat autocarul si am mai strabatut o parte din traseu pe coasta de vest a Insulei de Sud, scaldata in apele involburate ale oceanului ce au sapat in stancile inalte ale tarmului. Spre seara am ajuns in Franz Joseph, o statiune micuta de munte cu multe cabanute si restaurante. Seara am petrecut-o la piscinele in aer liber cu apa termala. A doua zi de dimineata, echipati din cap pana in picioare, am plecat spre ghetar. Plimbarea pana la ghetar a fost extrem de placuta. 2 ore de mers pe jos pe un traseu usor intr-un cadru de poveste cu stanci multicolore, vegetatie proaspata, un parau ce venea de sus de la ghetar si multe multe cascade. Am ajuns la ghetar, care m-a intampinat cu tristete. Cascadele si paraul acum imi pareau siroaie de lacrimi. Pe traseu ghidul tot imi arata unde se afla baza ghetarului cu 8-4-2 ani in urma si ma tot uitam in sus si inaintam cu nerabdare sa il vad de aproape. Era primul ghetar pe care il vedeam in viata mea. Cand am ajuns la „baza” m-am intristat amarnic. Din ghetar a mai ramas un petec, undeva in varf de munte. Nici vorba sa urc pe el asa cum citisem prin ghidurile de calatorie. Incalzirea globala e evidenta aici si toate astea se intampla intr-o tara cu doar 16 locuitori/km², care acorda o importanta exagerata conservarii mediului. E trist sa gasesti la capat de lume un coltisor verde de rai care incepe sa dispara usor usor. Parca mi s-a naruit si ultima speranta.

Ne despartim de Franz Joseph si plecam spre Queenstown pe un drum lung, dar nelipsit de peisajele ce ne-au tot incantat privirile in ultimele zile.

Odata ajunsa in Queenstown am si inteles de ce a primit acest nume. Orasul extrem de cochet, aflat pe malul lacului Wakatipu este plin de magazinase de lux, restaurante, promenada si hoteluri, inconjurat de munti stancosi denumiti de localnici The Remarkables. Iarna aici e forfota mare, iar in sezonul trecut au inregistrat un record al numarului de turisti veniti la partiile de ski. Queenstown este punctul de plecare spre Milford Sound, unde aveam sa mergem a doua zi. Daca ceea ce vazusem pana aici mi se paruse exceptional in materie de peisaje, acum am ramas marcata pe viata. Nu mi-am putut inchipui ca exista asa ceva. Natura se desfasoara in toata splendoarea ei in fata ochilor tai. Stau si ma gandesc cum as putea sa descriu in cuvinte ceea ce am vazut, si nu reusesc. Cred ca am sa las pozele sa vorbeasca pentru mine.

Am ajuns la celebrul Milford Sound dupa aproape 5 ore de mers cu autocarul. Un catamaran ne-a plimbat de-a lungul fiordului, pe la baza stancilor ce se inaltau ametitor deasupra noastra, pe sub cascade si pe langa foci. Cat a durat calatoria, nu am dezlipit camera foto de la ochi. Emotiile au fost coplesitoare in fata maretiei naturii. As putea numi Milford Sound, cireasa de pe tort a acestei calatorii.

S-au scurs prin fata ochilor 9 zile minunate in Noua Zeelanda. 9 zile care m-au intinerit cu vreo 10 ani atat sufleteste, cat si trupeste. Daca m-as mai intoarce, as lua-o la pas, cu rucsacul in spate si cu harta in mana. As hoinari cat e ziua de lunga, as profita cu toate simturile de sanatatea si prospetimea naturii.