excursii-razvan-pascu

Buna, sunt Diana (www.DianaDoroftei.com) si in randurile urmatoare te iau cu mine intr-o aventura in Marele Canion. Aceasta calatorie a urmat dupa cea din desertul din Nevada, de la Burning Man, despre care voi scrie in alt articol pe blogul lui Razvan.

Sa merg hiking in Marele Canion a fost dorinta #52 de pe lista celor 100 de vise. Cand mi-am pus dorinta asta pe lista mi s-a parut interesanta si misterioasa, insa foarte putin stiam atunci despre cat de greu va fi de indeplinit. Vroiam sa vad si eu ce vad alti 5 milioane de turisti in fiecare an. Vroiam sa vad al doilea cel mai mare Canion din lume (dupa Yarlung Tsangpo din Tibet).

Marele Canion are foarte multe rute de hiking. Din cate m-am documentat eu inainte de calatorie, am descoperit vreo 25. Eu si cu prietenii mei de aventura trebuia sa alegem doar una. Ne-a fost cam greu, insa ne-a convins o poza a unei cascade cu apa turcoaz despre care scrisesera si cei de la National Geographic. Dupa cateva zile de research, descoperisem ca Havasupai trail era cea care ne putea purta la cascadele mult dorite.

Pentru a ne porni pe aceasta ruta a trebuit sa conducem din Nevada in Arizona vreo 15 ore. Odata ajunsi acolo ne-am parcat masinile la Havasupai Trailhead, ne-am echipat ghiozdanele cu haine, apa si mancare pentru cele 3 zile si am pornit la drum.

Prima zi

In prima zi a trebuit sa o luam la pas 13 kilometri pentru a ajunge in satul Supai, unde locuiau 450 de oameni (americani-indieni). Mai exista optiunea sa mergem si cu elicopterul, care dura aproximativ 10 minute, insa care ar mai fi fost farmecul?

Am pornit de la o altitudine de 1400 de metri si am coborat pana la 700m in 5 ore. Temperatura era de 35 de grade, iar vantul nu adia mai deloc. Ghiozdanele cu provizii cantareau vreo 15 kilograme fiecare. Era o liniste sinistra printre stancile rosiatice ale canionului. Ni se auzeau doar pasii apasati pe cararea cu multe pietre. Din cand in cand ne mai opream in umbra stancilor sa ne tragem rasuflarea.

Dupa 5 ore grele de mers si patru litri de apa bauti, am ajuns in sfarsit in satul Supai. Era un sat modest, cu o scoala, un magazin, o ‘cafenea’ care semana cu un aprozar, un motel scump si darapanat, o posta si o clinica medicala, sau cum l-ar numi bunica—dispensar. Oamenii mi s-au parut tristi si suparati. Eram franti, dar fericiti ca am ajuns.

Am incercat sa gasim motelul. O doamna foarte neprietenoasa ne-a luat banii ($165 pe noapte + inca vreo $35 pentru ca le-am calcat rezervatia) si ne-a dat cheile. Nici nu s-a deranjat sa ne spuna unde ne sunt camerele. Ne-a aratat cu degetul usa si ne-a poftit afara. Nu ne-a venit sa credem! Eram prea obositi pentru a ne certa cu cineva. Camerele erau dezastru. Am mancat cina repejor, dupa care am mers la somn. A doua zi era ziua in care urma sa vedem cascadele cu apa turcoaz. Pentru asta venisem…

A doua zi

Ne-am trezit dimineata cu febra musculara mare. Soarele batea in peretii Canionului, iar crestele stancilor erau de o culoare aurie. Am mancat micul dejun, ne-am echipat si am pornit sa vedem cascadele—Havasu Falls si Mooney Falls. Aveam de mers vreo 3 kilometri pana la prima cascada si vreo alti 3 pana la a doua. In total 12 kilometri dus si intors.

Nici un localnic nu parea entuziasmat sa ne vada, cu toate ca le zambeam si le spuneam buna dimineata. Aflasem intre timp si de ce aveau atitudinea aceea neprietenoasa fata de turisti. Acum 100 de ani rezervatia lor se intindea pe zeci de kilometri, pana jos in Canion la Colorado River. Populatia satului supravietuia din pescuit si agricultura. Cand guvernul american a decis sa faca Marele Canion parc national, le-a luat 90% din pamant. Efectiv le-au zis – de astazi nu mai aveti acces la pescuit si la pamant fertil. I-au inghesuit pe niste stanci, foarte aproape de cascade. Fortati de imprejurari sa supravietuiasca, au inceput sa faca turism, insa nu pentru ca le place, ci pentru ca aceasta este singura lor modalitate de a-si creste copiii si de a se hrani. Le-am inteles perfect antipatia fata de noi.

Am urmarit cursul unui rau vreo 3 kilometri dupa care am ajuns la Cascada Havasu. O frumusete! Apa era deschisa la culoare, de un albastru-turcoaz.

Am aruncat ghiozdanele din spate, ne-am pus costumele de baie si am intrat in apa sa ne balacim. “Da, se merita!” mi-am zis. Era ca-n paradis. Am petrecut cateva ore acolo, ne-am relaxat, am meditat, dupa care am pornit spre a doua cascada—Mooney Falls.

In drum spre Mooney Falls am trecut prin zona de camping. Era foarte frumoasa, cu corturi instalate pe ici pe colo, cu un izvor de unde se putea bea apa proaspata si cu sunetul lin al raului care rasuna printre stancile canionului.

Am intalnit turisti care se intorceau de la Mooney Falls. Toti ne-au avertizat sa avem grija si sa fim constienti ca suntem responsabili daca se intampla ceva.

“Eii, cat de greu poate sa fie” m-am intrebat.

Odata ajunsi acolo am dat de o prapastie de vreo 80 de metri. Ni s-a facut rau numai cat ne-am uitat in jos. Oamenii se vedeau mici de tot. Ne-am aventurat in canion pe niste carari inguste. Ne-am ingrijorat de la primii pasi. Cararea devenise foarte abrupta si o parte din ea trecea prin niste pesteri si canale sapate in stanci. Nu coborasem nici jumatate din drum, cand deodata dam de lanturi si taruse infipte strategic ca sa putem ajunge jos. Cascada era frumoasa, iar sunetul apei vuia printre peretii canionului. Nu eram sigura ca vom putea ajunge la poalele cascadei.

Stancile erau umede si alunecoase. M-am tinut strans de lanturile de pe o parte si alta a stancilor, mi-am proptit pasii in tarusi, mi-am calculat fiecare miscare si m-am rugat sa traiesc. Intelesesem de ce fusesem avertizati.

Dupa aproximativ 15 minute de coborat am ajuns in fata minunatei cascade Monney. Este mai inalta decat Cascada Niagara, avand aproximativ 70 de metri inaltime. Privelistea era spectaculoasa! N-am petrecut mai mult de 15 minute acolo pentru ca incepuse sa ploua. Ne-a fost teama ca la urcat vom intampina probleme.

De acolo am pornit inapoi spre sat. Ce fusese mai greu, mai frumos si mai periculos era deja in urma. Odata ajunsi la motel, am mancat cina si am adormit. Fusese o zi intensa. A treia zi urma partea cea mai dificila—13 kilometri de mers in panta.

A treia zi in Marele Canion

Alarma ne-a dat desteptarea la 5.30. Ne planuisem ca pana in ora 6 sa plecam din sat ca sa strabatem cei 13 kilometri. Aveam de urcat de la o altitudine de 700m la 1400 de metri. Odata plecati de la motel am strabatut cararile satului si ne-am luat ramas bun, fiecare in felul lui. Stiam ca va fi ultima data cand vom vedea acel peisaj. Si mai stiam ca daca ei, oamenii suparati, nu ar fi fost binecuvantati cu cascadele cu apa cristalina, satucul lor ar fi fost uitat de lume.

Traseul la urcat a fost greu. Ca sa facem cele 4 ore mai frumoase, ne-am spus povesti si ne-am impartasit amintiri din copilarie. Din cand in cand pasii ni s-au intersectat cu cei ai cailor manati de localnici. Doar cu caii si cu elicopterul se pot aduce provizii, carti, materiale de constructii, haine, medicamente si multe altele in satul Supai. Abia atunci realizasem de ce era asa de saracacios motelul. Totul fusese carat printre stanci sau deasupra lor. Ne-am oprit des sa ne hidratam si sa mancam.

Ultima ora a traseului era toata in panta. Pe langa faptul ca era dificil si periculos, era 12 la amiaza, iar soarele puternic. Fiecare pas trebuia calculat. Tremuram din toate incheieturile. Inima imi batea incontrolabil. Inca putin si ajung, ma incurajam singura printre inhalarile scurte de aer prafuit. Inca putin si mai sterg de pe lista mea un vis.

Odata ajunsi sus pe platou, am zambit. O facusem si pe asta. Reusisem sa sterg de pe lista dorinta #52. Fizic fusese foarte greu, insa inima imi suradea. Recompensa de la sfarsit era mult mai dulce decat momentele de chin prin care am trecut printre stancile Marelui Canion.

Am plecat de acolo plina de satisfactie si parca cu o farama de incredere in plus in mine si in lucrurile pe care le-as putea face in viata.

Despre mine, alte calatorii si experiente, precum si lista mea de 100 de vise pe care vreau sa le implinesc cat traiesc, poti citi la mine pe blog www.DianaDoroftei.com

Diana

* scris de pe un laptop Lenovo ThinkPad E531

 

 

Vezi aici mai multe imagini de pe pagina mea de Instagram! Urmareste-ma pe Instagram! Click aici!
[icegram campaigns="28403"]