excursii-razvan-pascu

Este ziua de varf. Joi 15 august, ora 2 dimineata si ma trezesc lumina frontalelor si zgomotul din refugiu: colegii de tura au inceput ultimele pregatiri inainte de plecare. Am dormit putin, prost si in reprize dar, culmea, ma simt odihnit. Stau inca vreo cateva secunde la orizontala si ma analizez. Nu, nu ma doare capul, nu ma simt rau, totul e bine! Din pacate, nu toata lumea se poate lauda la fel. Cel putin Cristi si Razvan n-au prea dormit si acuza simptome de altitudine. Nimeni nu-i prea comunicativ: toti ne echipam cu atentie, facem ultima verificare a rucsacului si ne pregatim. E timp sa bem ceai si sa inghitim ceva, ca sa nu spunem ca am plecat chiar pe stomacul gol.

Ies din refugiu sa ma echipez. E o noapte rece (sa fie -10 sau poate -15 grade, nu imi este prea clar), dar senina si am deasupra cel mai frumos si instelat cer pe care l-am vazut vreodata. Mii de stele, meteori la cateva zeci de secunde si Calea Lactee vizibila fara nicio greutate, ca un fuior care brazdeaza cerul, e superb… Tot admirand bolta cereasca, reusesc sa raman ultimul care-si pune coltarii in picioare. Dan si Ionut au plecat deja in traseu, sunt primii. Radu, Simona, Cristi si Razvan dupa ei. Sandu la fel si parca si Gabi. Este ora 03:20, termin si eu pregatirile si fac ceva risipa de efort pentru a-i ajunge din urma, desi era vorba de maxim 100-200m. Respir greu dupa aceasta deloc necesara rupere de ritm inca de la prima ora si ma instalez in pluton. Dan si Ionut sunt mult in fata, iar eu il prind pe Sandu. Radu, Cristi, Razvan si Simona, in spatele nostru. In cateva minute ne ajunge, grabit, si Gabi: el plecase ultimul, la cateva minute dupa mine, dar nu mi-am dat seama… Suntem deja trei mici grupuri si intram in rutina: urcus constant, sustinut, prin bezna si ger.

Linistea este sparta de zgomotul ratracurilor de zapada, care urca pline de oameni. La ora asta, adica nici 03:00, e o singura explicatie: „montaniarzi” care o iau pe scurtatura, cu ratracul pana la 5.100m, apoi „cuceresc” varful (urasc cuvantul asta), daca nu cumva simptomele de altitudine ii intorc din drum. Sunt vreo 10 ratracuri care au urcat pe langa noi, mari, zgomotoase, pline. Mirosul puternic de gaze de ardere ne ineaca, incep sa tusesc. Si asa abia respiram din cauza oxigenului putin, numai asta mai lipsea, esapament… Si uite asa, treziti la ora 2 dimineata si plecati in traseu putin dupa 3, ne vedem depasiti de cateva zeci bune de oameni, care aveau sa aglomereze partea superioara si mai dificila a traseului, atat la dus, cat si la intors…

Nu trece jumatate de ora de cand am plecat si apar problemele. Simt cum chinga frontalei e prea stransa si ma apasa deasupra cagulei, pe tample si pe frunte… De fapt nu-i nimic in neregula cu ea, asa o port mereu. Incepe insa sa ma doara capul si frontala ma deranjeaza. Durerea de cap se amplifica, dar ramane relativ suportabila: aveam sa o port cu mine tot restul zilei… Aclimatizarea incompleta si fortarea ascensiunii cu o zi mai devreme isi arata acum efectele. Daca suntem puternici, vom razbi.

Minutele trec greu si continuam sa urcam fara oprire. „Pauzele” inseamna 30 de secunde in care sa imi trag sufletul, dupa care continui ascensiunea. Tot felul de ganduri imi trec prin cap… Care e scopul pentru care ma aflu aici? Oare merita riscul si efortul pentru toata aceasta aventura? Indoiala se strecoara hidoasa in firul gandirii. Corpul incepe sa-mi dea semnele care lui i se par firesti: „e noapte, e ger, ce-i cu urcusul asta rapid, te doare capul, te supara stomacul, uite… nu mai bine stam putin si ne intoarcem?” „La naiba, nu pentru intors am venit aici, ci pentru acesta zi, pentru aceasta ascensiune! Asa ca taci si indura”, ii spune mintea.

Zapada bocna care acopera ghetarii ne scartaie sub coltari ca un milion de cioburi de sticla. Panta devine curand mult mai abrupta si incepem sa serpuim pentru a putea mentine ritmul de inaintare. Desi este ger, nu bate aproape deloc vantul, iar efortul si echipamentul gros imi tin de cald fara probleme. Ma minunez din cand in cand tragand cu ochiul la cerul instelat. Sandu are si el ca pasiune astronomia si schimbam cateva idei pe tema asta, pentru a ne face sa mai uitam de efort. In dreapta avem estul si observ constelatia Orion cum „rasare” de dupa orizont! Au trecut doua ore de ascensiune, este 05:20, am depasit sirul Pastuhov Rocks si ne verificam altimetrele: avem aceeasi altitudine la care am ajuns ieri, in tura de aclimatizare, adica aproape 4.800m. Prin negrul noptii reusesc sa identific, la frontala, chiar si relieful: asa este, avem aceeasi altitudine ca si ieri seara. Doar ca ieri am urcat fara greutate in spate in doua ore si jumatate, iar azi car 7-8kg si am ajuns aici in doar doua ore. „Sandu, hai sa temporizam un pic, mergem prea repede, mergem bine!”.

In cateva zeci de minute vedem cum se crapa de ziua. O mie de culori… in dreapta zorii, in stanga inca bezna. Un grup de 10-12 rusi care merg in sir indian pleaca spre varf in spatele nostru. Cu fiecare strop de lumina in plus simt ca ma revigorez, e cel mai frumos rasarit de soare din viata mea, imi da forta sa continui. Au trecut fix trei ore de cand am inceput ascensiunea, avem aproape 5.000m altitudine, estimez ca suntem la jumatatea traseului, iar eu sunt la jumatatea grupului nostru.

Nu retin exact, dar cred ca aici am facut o prima scurta pauza de hidratare. Desfacem termosurile, bem ceai inca fierbinte, desi era facut de cu seara. Pulsul si respiratia revin la normal – un normal puternic afectat de altitudine, insa. In ascensiune parca uit de durerea de cap, dar acum, ca stam cateva minute, imi plesnesc tamplele. La naiba! Iau Ibalgin sau Saridon, ce pastile de cap mi-au mai ramas. Simt ca n-am rezistenta mea obisnuita la efort, parca as merge cu frana de mana trasa. Se face zi de-a binele si inchid frontala, o mut in rucsac, imi pun ochelarii-viziera de ski, ne dam cu un strop de crema de protectie solara, SPF50, pe nas si restul fetei. Peste 5.000m, fiecare metru in plus de altitudine trebuie muncit din ce in ce mai mult. Durerea de cap umple tabloul efortului care trebuie depus. Incepem sa urcam pe la marginea conului estic al vulcanului, iar panta se accentueaza puternic. Desi poteca este ingusta, ma fortez sa o iau pe langa traseu si sa depasesc alpinistii din fata mea. Un rus se aseaza in fata noastra, doborat de efort. Verificam daca se simte bine, spune ca da, continuam sa urcam si il vedem, in spate, cum se ridica si revine, intr-un ritm apropiat de al nostru.

Il prindem din urma pe Ionut, care a mers pana acum al doilea. Eu merg tare, parca in ciuda migrenei. Si stomacul ma supara, ma roade… Nu am stare de voma, dar nici vreo pofta de mancare. Nu pot sa inghit nici macar un cub de glucoza, am carat-o degeaba… Simt ca daca as manca ceva, orice, stomacul s-ar revolta si as regurgita. Nasul imi curge putin, pipai si verific: am o usoara sangerare in nara dreapta, dar nimic care sa ma ingrijoreze prea tare, sunt doar capilare care plesnesc de la efort si din cauza altitudinii. Continui sa urc rapid si sa ii depasesc pe cei din fata mea, chiar si mergand pe langa poteca batuta de coltari. Ajung al doilea in cadrul grupului, pozitie pe care nu o mai cedez tot restul urcusului. Din fata vedem din cand in cand cum coboara, pe brate, cei afectati puternic de altitudine: ametiti, delirand, cu stari de voma… Sunt cel putin 10 cazuri pe care le-am vazut eu. Incepe o portiune de traversare a conului vulcanic estic, pare curba de nivel, dar e tot in urcare. Poteca e foarte ingusta si la stanga e „prapastie”. Nu prea mai pot depasi, astfel ca procesiunea catre varf imi franeaza din avant.

Ajungem la 5.300m, in saua dintre cele doua varfuri, est (5.621m) si vest (5.642m). E soare, senin, e excelent! Am facut doar putin peste 5 ore pana aici, iar pana pe varf stiu ca mai sunt cel mult 2 ore! Acest gand imi da un spor semnificativ de incredere. Sunt cu Sandu si Gabi si facem o ultima pauza de hidratare si recuperare, petrecem asa peste 20 de minute. Cand sa plecam ne prinde din urma si Ionut, impartim cu el ultimul ceai. Desi a urcat foarte bine in prima parte a diminetii, acum se simte sleit de puteri si inainteaza foarte greu. Ne incurajam reciproc, el vrea sa se odihneasca mai mult, noi ne uitam catre panta abrupta si poteca ingusta din fata, pe versantul vestic si reluam ascensiunea. Se urca greu atat din cauza unghiului pantei cat si din cauza aglomeratiei. Poteca e plina de oameni cu ritmuri si experiente diferite. E aproape imposibil de depasit, in dreapta am hau.

Ne intalnim cu Dan, care coboara de pe varf. A ajuns acolo foarte repede, a mers doar cu termosul la el, fara alta greutate: buna strategie… El se intoarce, noi mai avem de urcat.

Mai sus ajungem la o portiune cu coarda fixa, pe care multi o folosesc pentru asigurare. Estimez ca traseul nu imi pune probleme dpdv tehnic si nu ma streseaza lipsa acestei asigurari. In fata mea se merge extrem de greu… ghizi cu clienti, legati in coarda, fac doi pasi si apoi se opresc zeci de secunde, iar doi pasi, iar se opresc… „Come on, come on!” Ma enervez dar imi trece la fel de repede. Panta se curma, fac stanga, ma opresc doua minute sa ma odihnesc si sa-i astept pe ceilalti, urc in platoul craterului vulcanic si… se vede varful! Incredibil, un fior de nedescris imi trece prin suflet! Nu reusesti sa vezi varful pana nu ajungi pe acest platou, deci efectiv cu doar cateva sute de metri inainte. O iau iarasi in fata, merg tare, ma salut pe drum cu un grup de rusi si doi cehi, am uitat complet de oboseala si de durere de cap, inca vreo cativa metri… si sunt sus, pe varf, dupa fix 7 ore de ascensiune! N-am cuvinte sa descriu senzatia, dar printre primele lucruri pe care le fac sus este si acest filmulet:

Vf. Elbrus 5.642m este cel mai inalt din Europa, trofeu 7summits si 7volcanoes, sunt pe acoperisul continentului! In orice directie m-as uita, pe o raza de 2.470km, sunt cel mai inalt punct! Elbrus se afla pe locul 20 in lume la acest capitol (mountain isolation) si pe locul 10 in lume la proeminenta topografica. Este fantastic, sunt euforic, petrec pe varf vreo 50-55 de minute. Fac poze si ma felicit cu Sandu si Gabi, ma „imprietenesc” cu cativa rusi si un grup de fete din Arabia Saudita. Vremea este perfecta, soare, senin, frumos! Plecasem cu aceasta idee de jos: daca vremea imi va permite, voi face o poza traznita, asa ca imi dau jos toate straturile de haine din partea de sus a corpului si raman la bustul gol pentru un minut, cat sa fac cateva poze cu borna de pe varf. Nu-i o aroganta, ci un gest de recunostinta fata de munte si aceste conditii meteo foarte bune. Gerul si soarele ma ard, asa ca ma imbrac la loc si imi revin repede. Am reusit, sunt atat de satisfacut si de fericit!

De pe varf am si un gand bun pentru copiii afectati de sindromul de epilepsie severa Dravet si pentru familiile lor. Sunt cateva zeci de copii cu sindrom Dravet in Romania, o forma foarte grava si incurabila de epilepsie, care le afecteaza toate aspectele vietii de zi cu zi. Am decis sa le sprijin cauza si sa ii ajut cat pot, astfel ca victoria atingerii varfului Elbrus, cel mai inalt din Europa, le-o dedic si lor. Comunitatea Dravet din Romania se lupta acum ca prin diferite proiecte sa faca viata acestor micuti mai usoara si mai suportabila, asa ca as aprecia foarte mult daca ati putea oferi si voi o mana de ajutor, detalii pe www.dravet.ro si pe pagina lor de facebook. O mica donatie poate face o mare diferenta. Multumesc si sper ca Razvan sa nu se supere pentru ca am scris si despre asta!

Incepem sa coboram, peste cateva sute de metri ne intalnim cu Ionut, facem poze cu varful imediat in spatele nostru si il felicitam: in cateva minute va ajunge si el acolo sus. In mai putin de o ora suntem inapoi in saua dintre varfuri, unde ne intalnim cu Razvan si Cristi, apoi Razvan si mai in spate Simona. Sunt toti obositi, dar Razvan si ghidul Radu sunt determinati sa ajunga pe varf. Ei au aproape 9 ore de ascensiune pana aici, cu 4 ore in plus fata de noi… Si Cristi pare hotarat, dar nu se simte deloc bine. Simona acuza oboseala si febra musculara. Le spunem cam ce si cat mai urmeaza de aici si continuam coborarea. Sandu si Gabi continua cu viteza la vale, eu ma opresc 10 minute sa imi mai savurez victoria. Sun acasa, la echipa de suport care imi preia mesajul si il urca pe pagina de facebook. Toata lumea afla mai repede asa: sunt bine, fericit, victorios, ma intorc spre tabara de baza. Nu reusesc sa ii mai prind din urma pe Sandu si Gabi si nici nu-mi mai propun. Cobor in ritmul meu, rapid dar relaxat, fara fortari si cu gura pana la urechi. Ma intovarasesc cu un neamt, facem poze, panorama este superba, Caucazul se asterne aproape intreg la picioarele noastre.

Inchei coborarea dupa trei ore si un sfert, ajung la refugiu si ne felicitam din nou, Dan, Sandu, Gabi. Ma relaxez total, strang echipamentul, reorganizez bagajul, stam la soare afara, dar ma doboara gerul, norii se aduna si se compacteaza, vantul se inteteste, oboseala ma imbratiseaza. Coboara si Cristi – din pacate, s-a intors din sa, fara sa atinga varful, din cauza starilor de rau si aproape de lesin. Coboara si Simona, care la fel a ajuns doar pana in sa, dar la coborare a luat un snowmobil. Ultimii revin ghidul Radu si Razvan, care au atins si ei varful si au coborat apoi de la 5.000m cu un snowmobil, la cererea lui Razvan. Suntem toti bine inapoi la refugiu, 7 din 9 am atins varful. E ora 19:00 si ma strecor in sacul de dormit, de unde mai ies doar la miezul noptii.

(va urma)

Expeditia in Caucaz, pe valea Adyl Su si Vf. Elbrus, a fost organizata de agentia Extreme Travel, specializata in turism de aventura, ascensiuni montane si destinatii exotice in jurul lumii – pagina de Facebook.

* Text si fotografii de Mihai Bobocea

2 comentarii

  1. 04.09.2013 la 10:09

    Felicitari!
    Sincer, asa putin cat te-am cunoscut, nu aveam nicio indoiala ca nu ai reusi.
    E frumos, e sublim cand iti vezi indeplinit visul cu ochii.

  2. Mihai
    04.09.2013 la 12:36

    Multam fain, Vladut!

Vezi aici mai multe imagini de pe pagina mea de Instagram! Urmareste-ma pe Instagram! Click aici!