Marturiile unui medic roman rezident in Franta (5)

Am inceput de ceva timp o serie de articole guest-post, scrise de prietenul meu Florin Conghilete, un tanar medic roman plecat de curand din Romania, definitiv, la rezidentiat in Franta. Arhiva de articole pe acest subiect de pana acum o puteti gasi aici, iar mai jos puteti citi articolul de astazi despre ceea ce inseamna un sistem medical corect si construit cu mult respect pentru pacienti. Enjoy!

Astazi am ajuns la momentul in care m-am hotarat sa ma uit in urma, sa inteleg de ce fac ceea ce fac, sa arunc o privire peste ceea ce s-a asternut in graba in ultimele luni. Am descoperit ca, asa cum tuturor ne place, incep sa acumulez. A aduna, a strange, a avea, sunt mereu lucruri ce ne aduc satisfactii si ne dau libertate si incredere in noi. In ceea ce ma priveste, am inceput sa adun calmitate, zambete, oameni binevoitori, momente dificile cu decizii de moment, oameni dedicati, putere de lucru si placerea de a face ceea ce fac…

Nu departe de mine a stat gandul ca ma voi putea lovi de mentalitati gresite si bariere lingvistice, de oameni care au caractere speciale, insa mi-a fost destul de repede spulberat si am reusit sa realizez, pe propria-mi piele, ceea ce « globalizarea » a putut transforma din granitele de ieri, in salutul calduros de fiecare dimineata, intins cu sinceritate, acelui strain ce a vrut sa calce pragul unui loc ce nu a fost niciodata gandit pentru el.

Pardon, fost strain. Departe de mine gandul ca m-as fi adaptat sau m-as fi integrat, sau ca mi-ar placea sa fiu “de-al lor”, dar tot ceea ce ma inconjoara ma face sa nu o simt. Fiecare dimineata cetoasa ce ma insoteste pe drumul déjà devenit clasic, dintre Nancy si Metz, acelasi tren de la linia 4 cu plecare la 06:21 spre directia Luxembourg, acelasi domn cu bicicleta ce coboara la Metz-Ville, sunt fapte ce imi place sa zic ca imi aduc siguranta. Nu asta am cautat, siguranta ne-o croim noi, pana la momentul in care consideram ca e cu adevarat « sigura ».

Sau poate ora 07:30, a fiecarei dimineti in spital, ce te incarca de energia necesara pentru a te simti util si in ziua respectiva ?!

Sau poate o garda de 24 de ore, de duminica dimineata de la 08:00 pana luni la 08:00 ?! Nu vreau sa scriu despre oameni bolnavi si in suferinta, nu vreau sa aduc in prim plan un sistem de sanatate ce functioneaza cu adevarat, chiar daca costa, cu adevarat, costa !

Am invatat in aceste saptamani in mediul spitalicesc francez sa uit de furie si frica, sa zambesc fiecarui om ce ne paseste pragul spitalului si sa incerc sa imi folosesc cunostintele medicale spre a-i fi de folos. Sa inteleg puterea unui colectiv pus in slujba pacientului, al celui care e acolo pentru a se insanatosi, a putea pleca multumit si cu recunostinta citindu-i-se pe fata. Am invatat sa uit de mine pentru acele ore, si sa incerc sa intru in viata lui, sa ma suprapun cu problemele pe care le are, cu ingrijorarea familiei, cu momentele de deruta ale celor dragi lui.

Am reusit sa inteleg ca atunci cand telefonul de garda ma trezeste la ora 3 noaptea dintr-un somn profund, confundat cu impresia de a fi in propriul pat de acasa, trebuie sa intru in salonul pacientului cu zambetul pe buze, dandu-i impresia ca este in siguranta si nimic din ceea ce este mai rau nu i se poate intampla. Sa fiu gentil si sa ii explic situatia in care se afla, si gesturile pe care va trebui sa le punem in aplicare pentru a trece peste starea de rau ce s-a abatut temporar asupra lui. Iar drept recunostinta, sa stiu sa primesc cu sufletul deschis acel « Merci, docteur ! » ce imi da incredere in propriile-mi forte.

Am invatat cum la 12 noaptea pot veni doua ambulante pline cu oameni ce cauta o speranta pentru vindecarea lor si cum orele pana dimineata pot trece atat de rapid, doar pentru simplul fapt ca a explica unui om de ce se afla acolo, este cu mult mai important decat un tratament fizic, care este instituit inca din camera de garda, cu mare atentie la tot trecutul lui medical.

Am realizat ca toti avem dreptul de a ne recunoaste limitele impuse de lipsa experientei si ca oricand am avea nevoie de o mana de ajutor, acolo, undeva, la capatul unei telefon se afla o persoana ce ne poate impartasi din informatiile adunate dupa ani si ani de invatatura, dedicati in fiecare secunda celui ce se afla in momente de cumpana.

Am invatat ca respectul este primordial, si acesta tine de oameni, nu de categorii sociale, nu de bluze albe si stetoscoape, nu de ochi plini de lacrimi sau litri de alcool. Fiecare dintre cei ce isi are norocul de a se afla in aceasta lume are dreptul la respect, pentru ca fiecare este important.

Am avut sansa de a intalni medici ce dupa ani si ani de trait in mediul spitalicesc inca au placerea de a ne invata si a ne impartasi secretele ce li s-au asternut sub ochi de-a lungul carierei. Sunt oameni care au inteles de la bun inceput ca aceasta profesie trebuie facuta cu responsabilitate si trebuie lasata « mostenire » celor ce vin, pentru ca fiecare are dreptul la o ingrijire medicala de calitate, indiferent daca aceasta este « dictata » de un medic experimentat sau de unul debutant.

Voi mai scrie despre aceste lucruri sensibile, pe parcurs, nu vreau sa expun cazuri medicale sau povesti despre oameni si suflete, pentru ca acestea sunt impovaratoare, toti avem micile noastre probleme, insa intr-o lume ce ni se asterne la picioare, trebuie sa avem mereu privirea tintita spre bine, spre intelegere si ajutor reciproc. Poate ca multi dintre noi avem ocazia zilnica de a citi despre cazuri cutremuratoare, mici istorisiri ce ne destabilizeaza echilibrul personal, dar trebuie sa fim siguri ca acestea isi vor gasi rezolvarea, intr-un fel sau altul, daca ne putem pune propriile forte in joc.

Iar cum unui calator prin lume ii sta bine si sa se mai si linisteasca, cel mai potrivit loc pentru asa ceva din regiunea Lorraine, ramane fara indoiala Place Stanislas din Nancy, la o cafea. Am reusit sa fac doua fotografii cu acest loc minunat si calm, la ceas de seara, dar despre frumusetile locului voi povesti intr-un alt articol dedicat in totalitate oraselor de aici.