excursii-razvan-pascu

Diana Doroftei, una dintre cititoarele acestui blog care locuieste la New York a vizitat de curand Machu Picchu, orasul pierdut al peruanilor. Si pentru ca i-a placut foarte mult, Diana a tinut sa impartaseasca cu noi experienta sa. Primul articol cu impresii il puteti citi aici, iar astazi veti putea citi continuarea impresiilor sale de calatorie la Machu Picchu, in Peru. Si poze, multe poze. Enjoy!

Ziua 2 spre Machu Picchu

La 12 noaptea am realizat ca, indiferent de cat de mult am incerca, nu puteam dormi. Frigul, vantul galagios de afara si pamantul rece pe care-l simteam sub salteaua de dormit nu ne dadeau pace. In miezul noptii am hotarat sa iesim din cort ca sa nu-i deranjam pe cei din jur. Cerul parea atat de aproape de noi, iar stelele erau mai multe ca niciodata. Era minunat. Muntii din jur ma inspirau dar imi creeau si o anumita teama.

Am inceput ziua la 5 dimineata cu un ceai fierbinte de frunze de coca. Dupa ce am mancat micul dejun ne-am pregatit sa ne pornim la drum. Juan Carlos (JC) ne-a spus ca va fi o zi extrem de grea si ca misiunea lui este sa ne aiba pe toti la destinatie. Cei care nu se simteau bine din cauza altitudinii sau efortului fizic aveau optiunea sa inchirieze cai pentru a putea ajunge sigur pe Multele Salkantay.

Am deciz sa nu fac asta. Indiferent de cat de greu urma sa fie eram pregatita sa infrunt totul. Mai bine zis eram pregatita sa-mi testez limitele pe care le aveam si sa le descopar pe cele care inca erau ascunse…

Ne-am pornit la drum la 6.20 dimineata. Traseul pana pe Salkantay urma sa fie de 3 ore. Alftel spus, ne-am pornit de la o altitudine de 3900 m si trebuia sa ajungem la 4600 m. Distanta era de 21 km.  Vaile adanci si florile salbatice ne furau privirile si ne mai faceau sa incetam sa dam vina pe noi insine si pe deciziile luate voluntar. Aerul era curat dar foarte puternic. Indiferent de cat de adanc trageam aer in piept, tot simteam ca nu pot respira. De vina era cantitatea de oxigen redusa. Ma uitam la Muntele Salkantay si parea destul de aproape. Ma uitam in urma, unde poposisem peste noapte si parea departe. Cu tot efortul depus nu reuseam sa ajungem la destinatie. In timp ce mergeam, vedeam prapastiile imense. Pe cat de frumos era peisajul pe atat de infricosator. Eram obosita.

Alesesem sa traiesc aventura cu pricina fara prea mult antrenament inaintea calatoriei. Singura dorinta a mea era sa termin, sa duc misiunea lui JC la bun sfarsit. Ii vedeam pe toti cei care ajunsesera deja pe Salkantay si pareau atat de aproape. JC mergea in acelasi ritm cu mine si-mi spunea povesti despre viata lui. L-am intrebat daca s-a intamplat vreodata ca o persoana sa nu ajunga la destinatie, iar el a spus categoric ca NU si ca nu accepta ca eu sa fiu prima. Nu aveam niciun gand sa abandonez insa corpul nu-mi coopera cu gandurile si dorintele mele. Mai erau doar 200 m pana sa ajung in varful Multelui Salkantay si nu mai puteam respira. Doi, trei pasi erau de ajuns ca sa-mi taie respiratie si sa ma forteze sa ma opresc. Gandurile nu-mi erau foarte clare insa imi repetam I can do it! I can do it! I can do it! Cu ajutorul lui JC am reusit sa ajung in varf, unde ma asteptau toti cei din grup. Privelistea era minunata. Muntii Anzi aveau un mister aparte si o energie foarte speciala. Multele Salkantay era acoperit de zapada.

Simteam ca vreau sa plang si sa rad in acelasi timp. Nu mai trecusem niciodata printr-o experienta fizica mai grea ca aceea. JC ne-a spus ca numarul turistilor care ajung pe Salkantay este limitat si toti cei care ajung trec printr-un ritual. Ne-a cerut sa gasim fiecare cate o piatra. Dupa, am pus pietrele una peste alta si ne-am pus cate o dorinta. La sfarsit a pus el 3 frunze de coca si a multumit Dumnezeilor (Gods) si mamei naturi (Mother Earth) pentru tot ce ne ofera.

Dupa 45 de minute de ritualuri si poze am inceput sa coboram de pe Salkantay si  sa ne indreptam spre locul unde trebuia sa mancam pranzul. Ne-a luat 3 ore sa ajungem acolo. Chiar daca coboram iar efortul nu mai era asa mare, am simtit ca drumul era interminabil.

Odata ajunsi la pranz, n-aveam niciun apetit, insa m-am fortat sa mananc ca sa pot ajunge la destinatie. Am dormit pentru 30 minute dupa care ne-am pornit iar la drum. Aveam deja 7 ore de mers pe jos si mai erau inca 3 ore pana la destinatie. Eram foarte obosita. Ma indoiam ca voi putea sa continui. La toti ni se citea pe fata extenuarea si indoiala ca vom putea duce misiunea la bun sfarsit, insa niciunul n-avea curajul sa o exprime cu voce tare. Am mancat multa ciocolata pentru a capata macar un strop de energie.

Urmatoarele ore le-am petrecut mergand prin mijlocul salbaticiei in Cloud Forest. Era numita Cloud Forest pentru ca varful copacilor se pierdea printre nori. Peisajul era mirific iar raul care strabatea lantul muntos era ca o melodie pentru relaxare. Temperatura era mai calda. Dupa 3 ore de hiking am ajuns la zona de camping care era in curtea cuiva. In timpul cinei JC mi-a marturisit ca sunt multi turisti care nu ajung la destinatie si care sunt ridicati din inima Anzilor cu elicopterele; ca el nu concepea si nu vroia ca eu sa fiu unul dintre ei. Lectie: este benefic sa stii ca nu este cale de intoarcere pentru ca singura directie spre care te poti indrepta este inainte. Dupa cina m-am grabit sa merg la somn. Eram extenuata.

Ziua a treia spre Machu Picchu

Ne-am trezit iarasi la ora 5.30 dimineata cu ceaiul de coca la usa cortului, cocosi care alergau prin curte si sunetul apei raului care ne astepta sa-i urmam cursul pe parcursul acelei zile. N-am fost niciodata o amatoare a trezitului dimineata, dar in acea dimineata m-am trezit fara alarma. Eram atat de bucuroasa si curioasa sa vad ce-mi rezerva ziua… Ce era mai greu trecuse iar scopul meu era sa fac din cele 5 zile de mers pe jos o amintire placuta si memorabila. Primele doua zile nu erau foarte promitatoare in acest aspect, insa mai aveam 3 zile pe care eram determinata sa le fac de neuitat.

Ziua aceea a trebuit sa mergem pe jos 13 km, prin paduri, traversand rauri si mancand fructe salbatice. Floare la ureche comparativ cu ziua precedenta, mi-am zis in gand. Trebuia sa coboram de la altitudinea de 2900 m la 2400 m. Ziua precedenta strabatusem partea padurii numita Cloud Forest iar acum trebuia sa strabatem Rain Forest (padurea tropicala). Clima se schimbase radical. De la manusi si pulovere groase, ajunsesem sa purtam tricouri si pantaloni scurti. Cu toate ca traseul era usor de parcurs, ne-am hotarat (Matthew, Ioana si cu mine) sa nu ne grabim deloc sa fim fruntasii grupului. Ne-am hotarat in schimb sa ramanem in urma, sa ne bucuram de priveliste. Am admirat culorile vii ale fluturilor, am descoperit ca sunt fructe salbatice (fragi, bostani, ciuperci, etc.). Am si savurat cativa fragi, aducandu-ne aminte de zilele petrecute la bunici la sat.  Am observat ca sunt plante care au frunzele in forma de inima si ne-am ales pietre magice pe care le-am aruncat in rauri si ne-am pus dorinte. A fost extraordinar!

Dupa 5 ore de mers pe jos am ajuns la un popas unde am fost luati cu un microbuz si dusi la locul unde trebuia sa servim pranzul. Multi dintre noi faceam glume, spunand ca vrem sa mergem pe jos pentru ca cele 5 ore au fost doar incalzirea. Observasem ca pe masura ce coboram, mancarea era din ce in ce mai gustoasa iar grupul din ce in ce mai unit. Eram intr-o veselie continua pentru ca doar in cateva ore urma sa facem primul dus dupa 3 zile intense de hiking si sa ne bucuram de izvoarele termale din Santa Teresa. Insa de la locul de unde am mancat pranzul si pana la izvoare mai aveam de parcurs o ora cu microbuzul plus un popas la zona de camping sa ne instalam corturile. Odata ajunsi acolo ne-am instalat rapid, ne-am pus costumele de baie si ne-am grabit sa ajungem primii la microbuz.

La izvoarele termale (hot springs) ne-am bucurat de 3 ore de rasfat. Cat de mult am apreciat dusul si apa calduta de izvoare dupa 3 zile de efort fizic… Tot chinul prin care trecusem in zilele precedente parca disparuse si multi dintre noi ne aventuram chiar sa spunem ca am mai face-o inca o data. Se lasase seara si trebuia sa ne indreptam spre zona de camping sa luam cina. Mancarea a fost foarte buna. Am devenit din ce in ce mai uniti. Incepusem sa ne povestim vietile si sa ne impartasim visele. Seara s-a terminat cu un foc de tabara imens in jurul caruia erau foarte multi turisti. Ni s-au alaturat si cateva grupuri din Australia si un alt grup din SUA. S-au spus glume in jurul focului de tabara iar diferentele lingvistice si culturale disparusera complet. Eram cu totii in aceeasi aventura impreuna…

A patra zi spre Machu Picchu

A patra zi m-am trezit 6. Era zi de ziplining si eram foarte nerabdatoare. Am mancat un mic-dejun foarte light ca sa fiu sigura ca nu am surprize in aer. Am fost luati de un microbuz si dusi la centrul de ziplining, numit ZipLine Cola de Mono. Dupa ce am fost instruiti ce si cum sa facem atunci cand suntem in aer, am mers timp de 20 minute pana la punctul de plecare care era in varful unui munte. Pe drum am gasit grenadine, cafea si avocado. Mai facusem ziplining in Costa Rica in padurea tropicala si ma distrasem de minune, insa cand m-am vazut in varful muntelui am intrat in panica. Toata activitatea noastra care se presupunea a fi distractiva se desfasura deasupra unor prapastii imense in care eram sigura ca nimeni nu ma va putea gasi in cazul in care se intampla ceva. Era cea mai mare linie de ziplining din America de Sud. Ne consideram toti norocosi sa avem ocazia sa experimentam asa ceva, chiar daca multora dintre noi ne era frica. A fost o experienta unica. Ne-am distrat de minune! Pozele spun mai mult decat o mie de cuvinte.

Dupa ziplining am fost luati de acelasi microbuz si dusi la Hydroelectric care era punctul de intalnire cu JC. Urma sa mancam pranzul…
Dupa un pranz delicios in care am fost serviti cu cei mai mari de avocado din lume ne-am pornit la drum pentru a ajunge in Aguas Calientes. Oraselul este localizat chiar la poalele muntelui, inainte sa urci la Machu Picchu. Ne indreptam spre civilizatie pentru prima data in 4 zile. Fiecare dintre noi a trebui sa treaca testul „caratul ghiozdanului”. Pana atunci toate bagajele au fost carate pe cai. Drumetia avea sa dureze 3 ore iar traseul era foarte simplu: urmam sinele de tren pana la Aguas Calientes. Aveam optiunea sa luam trenul, insa care ar mai fi fost farmecul? Drumul si privelistea au fost cu adevarat superbe. Cu fiecare pas parcurs ajungeam mai aproape de ceea ce candva era doar un vis: Machu Picchu. Am facut nenumarate poze si ne-am bucurat de fiecare pas pe care il faceam si care ne ducea la destinatia mult visata: Machu Picchu.

Odata ajunsi la Aguas Calientes am fost cazati la un hostel unde am reusit sa fac primul dus cald in 4 zile. Pentru cina am fost la un restaurant. Cat de mult apreciezi lucrurile cand nu le ai… Dupa cina am hotarat sa mergem sa cumparam cateva suveniruri pentru cei dragi. Dupa shopping ne-am dus la hostel si ne-am pregatit sufleteste pentru ziua cea mare. N-am putut dormi foarte adanc pentru ca eram prea emotionata…

Intalnirea cu Machu Picchu si secretele lui…

Ziua cea mare sosi: 23 Mai. Ne-am trezit foarte de dimineata ca sa prindem primul autobuz care ducea primii turisti sus pe Machu Picchu. Stabilisem cu JC si cu cei din grup sa nu intarziem nicio secunda pentru ca tot efortul depus in cele 4 zile era ca sa vedem misterul ascuns de Machu Picchu dar si sa ne bucuram de rasaritul de soare sus pe munte. Rasaritul pe Machu Picchu era un mare vis al meu. Timp de 2 luni inainte de calatorie, de cand mi-am cumparat biletul si pana in ziua cu pricina m-am gandit la asta in fiecare zi: cat de minunat va fi sa ma las alintata de razele de soare, dupa care sa ma pierd printre ruinele enigmaticului Machu Picchu.

Am ajuns sus pe munte la doar cateva minute inainte de ora 6. Am fost foarte impresionata de cat de bine era organizat turismul in Peru. Drumul spre Machu Picchu era foarte ingust si cu multe serpentine. Mi s-a taiat respiratia cand autobuzul in care ne aflam a incetinit chiar pe marginea prapastiei ca sa faca loc unui alt autocar.

Odata ajunsi sus am trecut de “securitate”. Da, securitate! Imagineaza-ti cum este cand treci de securitate la aeroport: detectoare de metale, controale in geanta si verificarea pasaportului precum si a rezervarii care demonstra ca poti intra sa vizitezi locul. Am fost foarte uimita!
JC ne promisese ca vom avea cel mai frumos loc sa vedem rasaritul; ca este locul lui secret si ca vom avea o priveliste cu adevarat deosebita. Era racoare si iarba inca uda. Mirosea a proaspat iar din munti iesea un abur cald care facea locul si mai misterios. Era magic! JC ne-a povestit toata istoria locului. Cel putin cea acceptata de majoritatea istoricilor. Ne-a spus ca Machu Picchu a fost un oras construit de civilizatia incasa, dar ca numai preotii si persoanele de rang inalt aveau acces in el. Incasii au avut multe astfel de asezaminte asemanatoare cu Machu Picchu, dar ele au fost descoperite si distruse de catre spanioli cand acestia au cucerit o parte din teritoriul Americii de Sud. Nici in cele mai frumoase vise ale mele nu mi-am putut imagina ca Machu Picchu este atat de extraordinar. Dupa sute de poze cautate pe google si documentare din care am invatat istoria locului, mi-am dat seama ca niciuna nicialta nu redau adevarata frumusete a acestui loc.

Dupa o intreaga istorie a locului si o experienta unica a rasaritului de soare pe muntele pe care s-au pastrat atatea secrete, ne-am pornit prin oras sa intelegem mai multe despre cum traiau incasii. Am trecut prin temple, case, porti care permiteau accesul in oras si care erau considerate sacre, pietre care delimitau punctele cardinale si care erau perfect aliniate cu pozitia soarelui pe cer in diferite anotimpuri. Am petrecut cateva ore magice vizitand locuri cu adevarat speciale. Atat de speciale incat n-ar trebui descrise, ci vizitate. Daca te-ai gandit vreodata ca Machu Picchu este unul din locurile pe care iti doresti sa le vizitezi iti recomand sa te imbarci in aceasta aventura curand. Va fi una care iti va schimba perpectiva asupra vietii…

Dupa ce am inceput sa intelegem cateva dintre secretele ascunse de Machu Picchu, ne-am incarcat bateriile la o ciocolata calda si am luat autobuzul spre Aguas Calientes. Acolo ne-am luat ramas bun de la cei cu care impartasisem 5 zile memorabile si de la Juan Carlos care ne oferise o experienta cu adevarat memorabila. Nici bine nu am tras aer in piept ca ne-am si pornit spre urmatoarea parte a aventurii in America de Sud: Bolivia…

Daca planuiesti o calatorie la Machu Picchu si ai nevoie de mai multe detalii, precum si de o lista cu ce sa-ti pui in bagaj pentru a garanta o vacanta de succes, nu ezita sa ma contactezi.

2 comentarii

  1. 04.08.2012 la 09:41

    Vă invidiez sincer pentru această experienţă!

  2. 31.08.2012 la 16:07

    Nickro, o calatorie spre Machu Picchu este mult mai rezonabila si realizabila decat am crezut initial, mai ales daca pregatirile se fac din timp. Este o experienta unica iar Peru este cu adevarat minunat!

Vezi aici mai multe imagini de pe pagina mea de Instagram! Urmareste-ma pe Instagram! Click aici!