Articolul de astazi este unul special. Este scris de catre o cititoare a mea care locuieste la New York si care a vizitat recent locul in care si eu imi doresc sa ajung cat de curand: Machu Picchu din Peru. Asa ca mai jos puteti citi impresii scrise de Diana Doroftei. Enjoy!

Calatoria mea imaginara la Machu Picchu a inceput acum mai mult de 2 ani cand, cu un grup de prieteni romani din New York, discutam idei vagi despre vizitarea acestui loc mistic si enigmatic. Pe atunci conversatia noastra era doar un vis frumos, destul de departe de indeplinit, insa nu imposibil.

La doar doi ani dupa discutiile despre Machu Picchu, alergam prin ploaie in New York sa ajung la o intalnire cu aceeasi prieteni romani, insa de data aceasta la o partida de ping-pong la Spin, club deschis de faimoasa actrita Susan Sarandon pentru amatorii de mingi jucause si distractie combinata cu exercitiu. Seara a fost intensa si frumoasa si din magia ei s-a renascut determinarea si dorinta noastra de a vizita Machu Picchu. Nu anul viitor, nu cand vom putea cere permisiunea vietilor noastre mult prea aglomerate sau cand situatia va fi ideala, ci ACUM, anul acesta. Asadar toti 4 (Alex, Ioana, Matthew si cu mine) ne pusesem deja pe lista Aventurii in inima Muntilor Anzi cu destinatia finala Machu Picchu. La vremea aceea eram foarte putin constienti ce implica totul si prin cate detalii urma sa trecem pentru ca vacanta noastra sa fie una extraordinara. Toate acestea se intamplau in luna Martie a acestui an, iar plecarea spre Peru o stabilisem in luna Mai. Asadar aveam 2 luni la dispozitie sa punem toate detaliile cap la cap si sa ne pregatim sufletele pentru ceea ce urma a fi aventura anului 2012. Pentru mine personal a fost una dintre aventurile vietii, pentru ca de 4 ani de cand m-am decis sa traiesc The American Dream 24 din 24 la un ritm ametitor, vacantele si timpul liber mi le-am petrecut mereu in Romania. Asadar Peru era prima mea destinatie de vacanta, alta decat tara natala.

La scurt timp dupa seara cu pricina ne-am cumparat biletele de avion New York-Lima-Cusco care nu erau chiar rezonabile la pret, insa cuvantul cancel nu era in nici unul din vocabularele noastre. Dupa cumpararea biletului de avion ne-am gasit, la recomandarea unei prietene, o agentie de turism in Cusco, Peru care sa ne organizeze toata calatoria. La intoarcere am luat decizia sa venim spre casa din La Paz, Bolivia. Din experientele altor prieteni si din ce citisem online, se poate face totul si pe cont propriu insa cu foarte multe batai de cap. Am contractat agentia EcoManu sa ne organizeze tot itinerariul pe parcursul celor 2 saptamani in Peru si Bolivia: calatoria de 5 zile spre Machu Picchu, turul de 2 zile in Puno si Lacul Titicaca, Peru precum si turul din Bolivia pentru a vizita Tiuanaku, unul din cele mai vechi orase din lume. Recomand agentia EcoManu. Au fost seriosi, si-au onorat contractul si au facut tot posibilul ca experienta noastra sa fie una buna. Au fost cateva exceptii despre care va voi spune pe parcurs, insa pentru ca planurile de acasa nu se potrivesc niciodata cu cele din targ, am considerat micile impedimente ca si normale.

Sosise si ziua de 17 Mai cand trebuia sa decolam de pe aeroportul John. F Kennedy din New York. Am zburat New York – Lima cu LAN Airlines si acolo am poposit cateva ore, ca mai apoi sa luam un alt zbor spre Cusco, pentru a ajunge mai aproape de Machu Picchu. Cusco este un oras incas situat langa Valea Urubamba in lantul muntos al Anzilor.

Odata ajunsi in Cusco am fost asteptati de un sofer de taxi la aeroport care avea o pancarda cu numele nostru pe ea. Prietenosi si voiosi ne-au pus muzica peruviana pentru a ne incepe aventura in cultura lor. Strazile, traficul si poluarea, precum si masinile cu schimbator de viteze mi-au adus un pic aminte de Romania. Taxi-ul ne-a dus la Hotel Ninos care e la maxim 15 minute de aeroport, foarte aproape de Plaza del Armas din Cusco. Hotelul Ninos este un loc foarte dragut cu o poveste frumoasa in spatele lui. A fost construit de o femeie din Olanda care la prima ei vizita in Cusco acum multi ani in urma, a ramas cu un gust dulce amar cand a observat cat de multi copii cersesc pe strazile orasului si nu au acces, din cauza saraciei, la educatie, medicina si o viata normala. Camerele hotelului poarta numele copiilor care au fost ajutati de catre Yolanda, cea care a fondat hotelul, iar profitul obtinut de afacere este folosit pentru a hrani copiii saraci din Cusco.

La Ninos Hotel, chiar dupa check in, am fost serviti cu ceai de frunza de coca (engleza: coca leaf tea; spanioala: mate de coca). Ceaiul de coca este una din bauturile de baza in Peru, iar beneficiile (slabit, energie, intarirea sistemul imunitar, digestie si raul de altitudine) sunt bine cunoscute. Frunzele de coca au o valoare medicala, culturala si chiar religioasa in Peru si Bolivia, iar utilizarea lor dateaza de mii de ani. Planta a fost folosita in regiunea Anzilor ca o planta sacra si a fost consumata sub forma de ceai. In Statele Unite frunza de coca este interzisa.

Dupa ce ne-am servit ceaiul de coca, am iesit si ne-am plimbat prin centrul orasului Cusco in regiunea Plaza del Armas. Era foarte aglomerat si care mai de care incerca sa ne vanda ba tablouri, ba suveniruri, ba masaje sau excursii spre Machu Picchu. Nu ne-am putut bucura mult de centrul orasului pentru ca eram asaltati cu tot felul de oferte de peruvienii care ne vedeau de la distanta ca suntem turisti. Ne-am grabit sa ajungem la agentia EcoManu care pusese toate detaliile aventurii noastre cap la cap. Urmatoarele 5 zile urma sa le petrecem in inima Muntilor Anzi, mergand pe jos mai mult de 80 de kilometri cu alte 8 persoane venite din toate colturile lumii. Pe parcursul trekking-ului aveam sa atingem altitudinea de 4600 metri in varful Muntelui Salkantai, insotiti de ghidul nostru pe nume Juan Carlos. Cu el am mers pas cu pas peste fiecare detaliu al calatoriei pentru a fi siguri ca toti vom ajunge pana la destinatia finala: Machu Picchu.

La mai putin de 12 ore de cand ma aflam in Cusco incepusem sa ma simt rau din cauza altitudinii (altitude sickness). Cusco este la o altitudine de 3400 m si pentru mine era prima data cand ma aflam la asa o inaltime. Corpul meu nu era obisnuit cu asta si nici nu stiam ce e de facut ca sa-mi treaca. Incepusem sa-mi fac griji pentru starea in care ma aflam, dar mai ales pentru cele 5 zile care urmau. Raul de altitudine se manifesta de obicei prin a nu putea manca sau bea nimic, dureri de cap puternice, senzatie de sufocare si mai ales de greata, care nu trece nici cu toate lamaile pe care le-ai manca.

Juan Carlos, ghidul nostru si mai tarziu aveam sa descopar, ingerul nostru pazitor, a venit la hotel in jur de ora 8pm sa ne aduca sacii de dormit si sa ne vorbeasca pas cu pas despre Salcantay Trek, traseul pe care-l alesesem. Prima zi a trekkingului incepea la ora 5 simineata si se termina dupa 18 kilometri de mers pe jos. Era o discrepanta  mare intre informatiile date de la agentie si cele primite de la ghid. Agentia ne spusese ca in prima zi vor fi doar 6 km de mers pe jos. Cu priviri disperate ne-am uitat unii la altii si ne-am dat seama ca planurile de acasa nu se vor potrivi deloc cu cele din targ. Informatiile de pe hartiile agentiei sunau ca fiind realizabile in comparatie cu realitatea care ne era prezentata de catre Juan Carlos. Eram speriata si resemnata, iar asta se intampla inca de la inceputul drumului catre Machu Picchu. Singura speranta erau cele 7 ore de somn. Abia acum aveam sa-mi testez cu adevarat limitele. Acum cand ma aflam in fata un vis mult asteptat, care depindea doar de mine sa fie implinit.

Prima zi spre Machu Picchu

Prima zi spre Machu Picchu am inceput-o la ora 5 dimineata si spre uimirea mea starea de rau trecuse partial. Trecuse intr-atat incat sa nu spun nu intregii calatorii si sa ma aventurez sa merg pe jos cei 18 km care urmau de parcurs in prima zi.

Juan Carlos ne-a luat dimineata cu autobuzul de la hotel. In autobuz erau alte 8 persoane care faceau parte din acelasi grup si care urmau acelasi traseu – Salkantay. Mai tarziu aveam sa aflam ca toti venisera din diferite colturi ale lumii pentru a trai aceleasi experiente minunate: Belgia, Cehia, Franta, America, Brazilia, Haiti si bineinteles, Romania.

Dupa 2 ore de mers cu autobuzul am ajuns intr-un satuc numit Mollepata, loc unde am mancat micul dejun, ne-am echipat ghiozdanele in asa fel incat sa fie foarte usoare (restul de bagaje au fost carate de cai indrumati de un ghid pe acelasi traseu) si ne-am propus sa strabatem cei 18 km. Acum cand imi amintesc ca pe itinerariul primit de la agentie scria ca pentru ziua I vor fi doar 6 km de mers pe jos in loc de 18km, imi vine sa rad, insa atunci singurul gand care-mi invada mintea era nu exista cale de intoarcere indiferent de ce se va intampla.

Ne-am pornit pe traseu in jur de ora 9 dimineata. Am inceput cu dealuri usoare, plimbari placute, privelisti minunate si un cer atat de senin ce ne alinta cu razele de soare. Pornisem de la o altitudine de 2900m, dupa care am urcat pe tot parcusul zilei la o altitudine de 3800m. Pe masura ce urcam devenise extrem de greu, mai ales ca oxigenul din aer se afla in cantitate din ce in ce mai scazuta si nu puteam respira. Prima parte a zilei a fost foarte interesanta si intensa. Peisajele erau cu adevarat minunate iar ochii mei se adaptau sa asimileze frumusetea naturii, dupa ce se obisnuisera cu cladirile inghesuite din New York si cu ecranul calculatorului. Pe parcursul primei parti a zilei toti am simtit ca abia ne pornisem bateriile, la hiking dar si la discutii. Am vorbit despre misiunile noastre in viata si despre experientele care ne-au facut ceea ce suntem acum, precum si despre cat de stralucit arata viitorul fiecaruia. Acum cand imi amintesc discutiile sunt sigura ca nici una dintre ele nu ar fi inceput intr-un bar aglomerat din Manhattan sau online.

A doua parte a zilei a fost atat de grea incat n-am stiut daca voi putea ajunge la destinatie. Imi repetam la fiecare pas I can do it! I can do it! I can do it! Nici nu stiam daca exista vreo sansa din moment ce multi dintre noi eram franti de oboseala si privati de oxigen. Insa aveam incredere in Juan Carlos ca stie ce face. Oboseala, lipsa de oxigen si frigul pusese stapanire pe mine si nu ma mai puteam gandi la nimic. Simteam ca ceea ce incepuse cu bine se termina intr-un mod ingrozitor. Vedeam la orizont un munte (Salkantay) acoperit de zapada care mi se spusese ca era destinatia finala a primei zile. Parea a fi aproape, insa cu orice pas pe care il faceam simteam ca totusi nu pot ajunge la el. Mintea mea se agata de orice gand negativ pe care il gasea si incercam sa ma auto-conving ca este una din cele mai proaste decizii pe care le facusem. De ce preferasem sa ma torturez fizic si psihic in halul asta si sa mai si platesc pentru asta? Cu gandurile negre strecurate prin minte am reusit in cele din urma sa ajung la locul unde trebuia sa poposim in seara aceea.

Era foarte frig si “casa” noastra pentru seara aceea era un cort asezat la poalele unui munte. Era prima data cand mergeam in camping si auzisem ca poate deveni o experienta chiar neplacuta, mai ales acolo in inima Multilor Anzi la aproape 4000 m altitudine. Eram dispusa sa trec si prin asta si sa-mi invat lectia potrivita.

Cina a fost servita in jur de ora 7 seara: supa de quinoa, snitel si ceva orez. Mancarea a fost gatita si servita pe parcurusul drumului de cei 2 bucatari care ne-au urmat pasii pe acelasi traseu. Toate bagajele au fost carate de cai, noi purtand doar un ghiozdan mic in spate cu apa si alte lucruri necesare, dar foarte usoare. Cat noroc! La cina toti eram extenuati, insa simteam ca am realizat ceva si ne-am confesat unii la altii ca nu ne-am fi dorit sa fim in nici un al loc de pe pamant decat acolo.

Noaptea a fost foarte lunga, iar eu n-am putut dormi. A fost foarte frig. Sunetul raurilor de afara ne-au tinut companie prevestindu-ne parca ce urma sa vina. Ziua urmatoare urma sa fie cea mai grea…

To be continued… Afla in articolul urmator cum am ajuns pe Macchu Picchu si ce experiente am trait…