V-am lasat in suspans cu ultima postare, cea despre Dunarea la Cazane? Am oprit firul povestii pe viaductul Mraconia, langa chipul lui Decebal sapat in stanca. In acel moment, norocul si inspiratia de moment au lovit si ne-au schimbat calatoria dintr-una excelenta intr-una perfecta. Din multitudinea de pancarde de pe viaduct, care te imbie cu potentialul de agrement al zonei (croaziere cu salupa pe Dunare, drumetii pe trasee turistice, pensiuni si restaurante), am ales una la intamplare si am sunat, sperand ca cineva sa ne poata indruma, cu cateva sfaturi utile date pe telefon, catre Pestera Ponicova. Citisem, cu o seara inainte, despre acest loc, iar descrierea (nu vazusem poze) m-a facut curios. 

Era duminica la ora pranzului.

„Buna ziua, suntem la stanca lui Decebal si am gasit numarul dvs. de telefon. N-ati putea, va rugam, sa ne indrumati cu un sfat catre Pestera Ponicova?”

„Salut, v-as indruma, ca singuri oricum nu o sa o gasiti. Eu asta fac… va pot duce acolo. Sunteti la Decebal? Cu ce masina, sa va gasesc usor? Ajung la voi in 15 minute.”

„Pai… cu Furia Rosie.” Oricum eram cu singura masina pe o raza de cativa kilometri, tot drumul de pe Defileul Dunarii puteai numara masinile pe degete. Deh, sfarsit de februarie.

Cam asta a fost discutia, pe scurt, a durat vreun minut la telefon. Nu-mi venea sa cred ca duminica la ora 12:30 iese cineva din casa pentru a ne duce pe coclauri, pana in fundul pamantului, sub Cazane, sa ne arate pestera. Sfertul academic a trecut, iar Sorin Costescu, un om al locului, a venit sa ne ghideze, asa cum a promis pe telefon.

S-a recomandat ca fost marinar pe Dunare, reprofilat in antreprenor si ghid local. Organizeaza (desigur, atunci cand Dunarea nu este bloc de gheata, asa cum am gasit-o noi) croaziere pe Dunare pentru grupuri de turisti. Nascut chiar acolo, a vazut cum zona Cazanelor Dunarii s-a ridicat treptat intre preferintele turistilor si spune ca vara zona este plina si este imposibil ca locurile extrem de limitate de cazare din zona sa poata face fata afluentei de curiosi. „Mi-e teama ca o sa ajunga precum Valea Prahovei”, spune, constientizand desigur atat partile bune, cat si cele mai putin bune ale invaziei de turisti si constructiilor noi. Ca un om care stie foarte bine Valea Prahovei, am incercat sa-l linistesc: „Nicio sansa!”, sperand si eu, la randul meu, ca pe viitor afluxul de turisti sa nu tulbure frumusetea locurilor si sa nu le rapeasca farmecul. 

Dar destula introducere. Va mai spun doar ca, desi acrofob, sunt claustrofil 🙂 si am o pasiune de a explora pesteri. Doar anul acesta, pana in mijlocul lunii martie, am vazut deja 12, de toate formele si marimile, deci am o oarecare unitate de masura pentru frumusetea unei caverne. Pestera Ponicova mi-a spulberat insa etaloanele si mi-a ridicat standardele de comparatie. 

Ne-am intors cu masina cativa kilometri, pana in zona Cazanelor Mari, la iesirea (dinspre vest) din Dubova, unde raul Ponicova traverseaza DN57. Acolo am lasat masina sa se odihneasca si am pornit pe jos, prin zapada inca pana la genunchi, pe langa si prin raul umflat de inceputul topirii zapezii. Un drum destul de chinuitor, de peste 30-40 de minute, in care nu am reusit sa evitam sa mergem efectiv prin rau, ajungand pe jumatate uzi si pe deplin inghetati, dupa Cheile Ponicovei, aproape de gura pesterii. Vara, acelasi peisaj este mult mai usor accesibil, iar raul este secat – nu gasesti apa nici cat sa ineci un soarece. Acum, apa ne-a macinat nervii si rabdarea, fiind pentru prima data in viata, chiar si pentru ghidul nostru de ocazie, cand a facut asa ceva: o vizita la Ponicova prin zapada si prin raul umflat. Bolovanii si terenul accidentat au fost de asemenea piedici parca puse in calea noastra, sa protejeze caverna regelui sarpe de straini ratacitori. 

Arcada monumentala, imensa, de acces in pestera ne-a facut sa uitam de drumul greu si am ramas cu gura cascata. Nu va dati seama cat de mare este intrarea printre stanci fara un termen de comparatie: eram ca niste furnici, se vede si din poze. Galeria activa masoara pana intr-un kilometru si este practic un tunel sapat de raul Ponicova, pe sub Cazane, pana la Dunare. (Per total, pestera are o dezvoltare liniare de aproape 2km.) Galeria este insa atat de inalta, avand poate 20, poate 30 de metri pe alocuri, incat chiar si echipati cu frontale si lanterne am reusit cu greu sa deslusim prea mult in afara de imensitatea locului in care ajunsesem. Fundalul era de asemenea asurzitor, raul reverberand parca la nesfarsit din cauza dimensiunii cavernei. 

Am mers, din piatra in piatra, peste (prin) rau, pana aproape de capatul galeriei active, ajungand chiar la Dunare. Vara, ghidul nostru organizeaza croaziere pe Dunare, iar accesul se face direct de pe apa, cu zero efort pentru turisti, care ajung in caverna fara nicio greutate. Impresionati de maretia si frumusetea locurilor, am fost cu atat mai surprinsi cu cat ghidul ne-a anuntat ca n-am vazut inca nimic. Ne-am intors pana la jumatatea galeriei active, de unde, pe o poteca de putini stiuta, se inalta in munte labirintul galeriilor fosile, care adapostesc cele mai frumoase concretiuni calcaroase pe care le-am vazut vreodata intr-o pestera neamenajata. 

Aici mi se pare ca, orice as spune, n-as face dreptate locurilor. M-am gasit ca un copil in magazinul de jucarii printre miile de formatiuni de piatra, multe avand cele mai bizare forme pe care le-am vazut vreodata. Cel mai ciudat lucru este ca foarte multe dintre concretiuni au forma de sarpe, motiv pentru care am numit Pestera Ponicova „Caverna Regelui Sarpe”. Absolut incredibil. Nici pozele, oricat de frumoase, nu spun adevarata poveste a acestor galerii. Trebuie sa mergeti si sa vedeti cu ochii vostri. 

Un singur detaliu. Apa depune calcarul (carbonat de calciu) intr-un ritm de circa 1 cm cub la 10 ani (informatie primita de-a lungul timpului de la mai multi ghizi din diferite pesteri). Asadar, un calcul simplist pe care il putem face este urmatorul: aproximam (relativ corect) densitatea corpului uman cu densitatea apei, ceea ce inseamna ca aceeasi masa umana are aproximativ acelasi volum cu aceeasi masa de apa. Adica: la o masa de circa 70 (si un pic) de kg ale mele, as avea un volum doar putin mai mare de 70.000 de cm cubi. Comparati, va rog, cati cm cubi au coloanele uriase, de 4-5 metri, si restul concretiunilor calcaroase din poze, fata de mine, apoi estimati cat timp i-a luat apei sa sculpteze acele forme nepamantene. Pentru fiecare volum de calcar care pare din poze egal in marime cu mine, vreo 700.000 de ani. Dublu pentru o coloana de 4 metri si groasa cat circumferinta mea, triplu pentru un dom de trei ori mai gros decat trunchiul meu, la aceeasi inaltime. Pe scurt, o opera de arta realizata in milioane de ani. Nu stiu cum de s-ar putea ca nici calculul, nici pozele sa nu va trezeasca interesul de a vedea Ponicova. 

Am iesit din pestera dupa doua ore, nemaipasandu-ne ca eram uzi pana la piele, practic intorcandu-ne drept prin rau si schimbandu-ne de haine la masina. I-am multumit ghidului nostru de ocazie, caruia i-am rasplatit efortul. Restul excursiei paleste fata de experienta vizitarii pesterii Ponicova. Am ajuns pe seara la Portile de Fier, dupa care am tras la Taverna Sarbului de langa Drobeta Turnu-Severin pentru prima masa serioasa a zilei, care trebuia sa ne dea energia de a ne intoarce in Bucuresti in acea noapte.

Traseul total al acestui weekend de vis masoara aproape 1.200 de kilometri, desigur powered by Furia Rosie, curajoasa companioana care a implinit recent primul an alaturi de mine.  

Ce urmeaza? Cel mai probabil, o poveste despre Rosia Montana si una despre frumusetile Apusenilor, vazute de curand intr-o alta tura de forta de weekend. Pana atunci, toate cele bune!

* Articol din seria Romania e frumoasa. Text si fotografii Mihai Bobocea