Dupa cum va povesteam in prima parte a serialului despre New York, primele doua zile ale vizitei in New York s-au consumat in special cu exercitii de indreptare ale spatelui, ocazionate de multitudinea de coloane ale infinitului ce impodobesc metropola nord-americana. Ne-am culturalizat pe la New York Public Library si ne-am curatat plamanii in imensitatea de verde din Central Park. Am ascultat, de departe, povetile lui Donald Trump si ale Rockefeller-ilor si am simtit aerul unei natiuni grandioase, de la inaltimea lui Empire State Building.

Ziua respectiva am continuat-o cu o scurta oprire la Madison Square Garden, pentru niste poze pentru popularul  Hi5 de atunci si am incheiat-o cu o cina, mai mult sau mai putin fast-food.  Madison Square Garden sau MSG, este cea mai mare arena sportiva din State si a 3-a din lume din punct de vedere al concertelor gazduite, intr-un top unde conduce Arena O2 din Londra. Complexul este si locul unde a boxat un singur roman pana in prezent, respectiv legenda mondiala a perioadei interbelice – Aurel Toma.

Urmatoarea zi, dupa un mic dejun mehicano, ceva cam spicy, am decis atacul asupra celui mai ravnit trofeu distructibil din istoria filmelor cu teroristi, simbolul libertatii supreme – da, ati ghicit, vorbim aici despre Statuia Libertatii.  Toate intr-o zi insorita a unui sfarsit de toamna si, din pacate la momentul respectiv, si de viza.

Pentru a ajunge din partea de nord a Manhattan-ului, am luat subway-ul pentru cateva statii bune, minunandu-ne, incontinuu, de mirobolanta impletire a culturilor planetei, de-a lungul celor aproximativ 30 de minute cat a durat calatoria. Ne-am oprit din starea de contemplare la statia “South Ferry”, pentru a ne transborda in Ferryboat-ul spre Liberty Island, insula unde se afla de ceva timp unul dintre cele mai ravnite cadre pentru aparatele foto.

Ideea construirii Statuii Libertatii i-a venit francezului Frederic Bertholdi, undeva pe la mijlocul lui 1865, dupa incheierea razboiului civil (sau de secesiune) dintre Nord si Sud. Paradoxal, acesta era in Franta la momentul respectiv, nu fusese inca in America si nici nu auzise ca ar fi loc de ceva nou acolo, de pe Twitter sau Facebook. In orice caz, acesta a finalizat capul statuii care a fost expus la Targul International de la Paris din 1878 si, coroborandu-si eforturile si viziunea cu Gustave Eiffel, au finalizat impreuna constructia in Franta. Aceasta a fost transportata in SUA cu vasul francez Isere, asamblata si inaugurata En fanfare, sau cu multe efecte speciale in stil hollywoodian, pe la un caldut Aprilie 1886.

De atunci si pana spre mijlocul secolului XX, doamna a fost punctul de reper pentru milioane si milioane de imigranti sositi in cautarea visului American iar, intr-adevar, multi dintre ei chiar au facut milioane si business-uri de legenda acolo.

In timp ce asteptam neobisnuit de cuminti vaporasul de legatura am avut parte de o noua introspectie, de data asta una amuzanta si, oarecum neobisnuita. Astfel, ascultand pentru cateva minute in jur, intr-un mod straniu de interesant nu am auzit farama de engleza vorbita. Toate limbile posibile, de la chineza, la ebraica, rusa, romana, italiana, spaniola si tagalog (Filipine) completau turnul Babel, doar engleza lipsind de la festinul lingvistic.

Nu a trecut mult si ne-am imbarcat pentru o calatorie de aproximativ 20 de minute cu vaporasul, timp in care am testat numeroasele pozitii ale camerei si ne-am minunat de dimensiunile respectabilei doamne, cu fiecare suta de metri in care se zarea mai de aproape.  Intr-adevar, este destul de plinuta senorita, la cele 204 tone si 93 de metri inaltime, cu tot cu torta caracteristica unei amazoane respectabile.

Am pasit cu grija pe Liberty Island, mai ales ca e o zona proteja si inclusa in patrimoniul UNESCO si am inceput vizitarea muzeului interior. Aici, am vazut, printre altele, o colectie impresionanta de fotografii care au in prim plan principalele nationalitati care au emigrat si au pus practic bazele Statelor Unite moderne, dupa care am continuat plimbarea pe insula.  Bineinteles, in compania unei multimi de turisti, cu timpanele atinse feeric de atatea limbi vorbite in jur si privirea incalzita de numeroasele instantanee atat de memorabile pentru posteritate.

Dupa aproximativ trei ore si un apus care te sensibiliza mai ceva ca un nou talent descoperit la Vocea Romaniei, eram din nou inconjurati de pamant. Intr-o continuare epica, am ratacit putin prin Wall Street-ul care inca fremata in opulenta multelor plusuri de pe balantele de profit fictive,  dupa care ne-am recules la Ground Zero, locul unde s-au aflat pana la 11 Septembrie 2001 Turnurile Gemene ale World Trade Center. Acolo, la momentul respectiv, era un mare gol lasat atat de impunatoarele cladiri rapuse de asa zisii teroristi, cat si de miile de vieti pierdute in razboiul invizibil. 

Trecand peste momentele deosebit de emotionante, poate la fel de intense ca cele de la Auschwitz–Birkenau, am purces prin a strabate Chinatown-ul pentru ca, intr-un final, sa ne oprim pentru cina in Little Italy. Acesta este bineinteles cartierul legendar al majoritatii sicilienilor stabiliti in SUA si care au pus bazele povestilor destul de adevarate cu gangsteri, ducand renumele Costa Nostra peste mari si tari. Am incercat sa intrebuintez limba locului, folosind Italiana aproximativa din dotare pentru a comanda, insa nimeni nu a inteles, semn ca generatiile pistolarilor au apus, iar cele noi danseaza doar pe limba lui Lady Gaga.

Dis de dimineata am trecut pe Broadway, dar fara covor rosu, ne-am imaginat cum e de Revelion admirand Times Square si ne-am mirat cum de afro-americanii din Brooklyn nu au auzit de Romania. Asta pentru ca doi au incercat mie si amicului sa ne vanda niste cd-uri cu hip-hop iar, dup ce ne-au intrebat de unde suntem iar noi am raspuns cu Rumenia, ei au zis “what the fuck is that”. Bineninteles ca nu prea am apreciat geografia lor iar, drept urmare procesul de vanzare al dumnealor a fost sistat in momentul imediat urmator.

Au mai urmat cateva ore timp in care am colectat suvenirurile caracteristice – am gasit o vedere din 2000 cu Turnurile Gemene inca stand in picioare, si ne-am facut bagajele cu directia the Land of Choice.  Era final de viza si vis American, de unde am plecat cu acelasi KLM, mai increzatori si cu aceeasi convingere ca ne vom mai intoarce in “Big Apple”.

Probabil ca Statele Unite nu este cea mai frumoasa tara de pe pamant dar, pentru mine personal, este tara care care m-a ajutat sa cresc, sa-mi traiesc mai frumos anii studentiei, sa inteleg ce inseamna sa muncesti, si sa cred ca, daca vrei si crezi, poti sa faci orice, oriunde. God Bless the USA!

* text si fotografii de Lucian Avadani