Marturiile unei romance dintr-o tara araba: Qatar (3)

Acum ceva timp am inceput un serial care mie personal imi place foarte mult si pe care il dedic tuturor cititoarelor acestui blog. Si am vazut ca si voi il cititi cu drag in numar destul de mare.

Astazi Mihaela Badea ne va povesti in continuare intamplarile ei ca romanca proaspat mutata intr-o tara araba: Qatar. Celelalte 2 articole le puteti citi aici si aici.  

Pe masura ce trece timpul, incep sa ma simt ca si cand as fi aici dintotdeauna. Si inca nu mi-am dat seama daca e un lucru bun sau un lucru rau…

Cantecul meu de leagan din fiecare seara este acum sunetul avioanelor (datorita locatiei apartamentului, in apropierea terminalului “sosiri”),  rugaciunile de la moschee au devenit ceva firesc, trezirea propriu-zisa de dimineata este trecerea de la temperatura din apartament la cea de afara (diferenta de cel putin 10 grade Celsius). 

Iar pe masura ce se mai duce o zi, mai descopar ceva interesant si impresionant. Intre timp am prins mai mult “curaj” si am inceput sa merg singura la cumparaturi, Qatarul fiind una din tarile musulmane care nu interzice ca o femeie sa iasa singura din casa. Desi Coranul declara egalitate intre barbati si femei (“in termeni de demnitate umana”), sa nu uitam ca exista Shari’a, legea islamica pastrata, ce defineste obligatii si drepturi diferite la femei, care evident, sunt practicate si interpretate diferit de la o tara la alta. Cum intre teorie si practica sunt discrepante mari, ma asteptam sa intampin diferite reactii neplacute in primul rand din partea qatarezilor, pentru ca stiam ca musulmanii sunt reticenti la prezente feminine, mai ales europence, si ma asteptam sa fiu tratata…altfel, cu orice ocazie.

Dar sa va povestesc: la raionul de fructe si legume dintr-un hypermarket de aici nu aveam de cumparat decat vreo 2 lamai. Evident, ma asez umila la coada sa le cantaresc (exact ca in Romania), chiar daca domnul din fata mea avea un cos plin cu fructe si legume si mi-am dat seama ca o sa astept destul de mult. Asta e, n-am ce face… Domnul cu  pricina, un veritabil qatarez la vreo 50 si ceva de ani, evident imbracat in thawb (rochia alba lunga de o poarta barbatii in tarile arabe), se intoarce la mine, ma vede cu punga in mana cu lamaile mele, imi zambeste, si-mi spune intr-o engleza impecabila sa trec in fata lui pentru ca nu am atatea de cantarit si astept prea mult. Eu, evident, multumesc pentru amabilitate, insa-i comunic ca astept la rand, fara probleme. Imi zambeste din nou, se da la o parte de la cantar si ma roaga sa-i dau angajatului punga pentru a le cantari. Zambesc uimita, imi cantaresc lamaile, multumesc frumos si-mi vad de drum recunoscatoare.

Acuma, cum sa spun…venind in Qatar de la Bucuresti, unde n-ai sa vezi asa ceva decat poate foarte rar (subliniez foarte), mi s-a parut un lucru extraordinar ce mi s-a intamplat, mai ales venind din partea unui qatarez, in tara lui, in hypermarketul lui Allah, si am ramas placut impresionata. Din acel moment mi-am dat seama ca lucrurile stau putin altfel aici decat cum am invatat eu in generalitati la scoala si am realizat ca oamenii te trateaza fix ca pe o persoana umana, indiferent de religie, de culoarea pielii sau de origine. Cred ca si indiferent de imbracaminte, dar asta n-am de gand sa o experimentez pentru ca ar denota lipsa de respect fata de ei, si chiar nu e cazul.

O alta experienta legata de interactiunea mea cu oamenii de aici am avut-o la magazinul din cartier, ce poate fi definit simplu: aprozar. Imi trebuiau neaparat 2 cepe, asa ca am coborat vis-a vis de blocul meu, unde stiam sigur ca gasesc asa ceva. Daca tot eram acolo, mai iau si cartofi, un borcan de muraturi (castraveti salbatici au aici, si chiar nu sunt rai deloc), si cand mi se face totalul primesc bonus o piersica pentru ca e prima data cand vin la el la pravalie. Vanzatorul (care cred ca era de fapt si proprietar) – un domn tot qatarez, modest , trecut de 60 ani, care nu vorbea atat de bine engleza, dar ne-am inteles.

In alta zi am fost nevoita sa iau un taxi pentru a ajunge acasa, si aflandu-ne blocati in trafic, am purtat o scurta conversatie cu taximetristul, indian fiind. M-a intrebat de unde sunt si i-am raspuns cam cu jumatate de gura “Romania”, traumatizata fiind de experientele mai putin placute pe care le-am avut in UE cand mi-am declarat provenienta, si urmatorul lucru pe care l-am auzit de la el a fost : “aaaaa, Nadia Comaneci!!!” stalcit, evident. Dar nu conta. Omul ala, un Indian, taximetrist, venit in Doha, asocia primul 10 din istoria gimnasticii cu numele tarii noastre. Si chiar mi s-a parut minunat sa aud asta, recunosc, mi-a crescut inima putin.

Probabil ati observat ca interactiunile relatate au avut ca personaje doar barbati si va intrebati cand vorbesc si despre femei. Ei bine, ele sunt mai retrase. Nu vor sa iasa cu nimic in evidenta. Insa nu ai cum sa nu observi ultimele colectii de genti D&G sau Louis Vuitton, n-ai cum sa nu observi sprancenele impecabile, n-ai cum sa nu observi materialele fine, broderiile delicate sau imprimeurile stralucitoare ale Abay-ei (rochia neagra lunga specifica femeilor musulmane). Aparent ele toate sunt la fel. Insa pe masura ce le vezi incepi sa observi detaliile si sa poti face diferentieri pe clase sociale. Pe sub Abaya, poarta fie fuste lungi, fie pantaloni, fie colanti, fie jeansi.

Si ca veni vorba de imbracaminte, tin sa precizez ca ma aflam intr-un magazine de haine, in Mall, la cabina de proba, vroiam sa probez o pereche de pantaloni. Aglomeratie in cabine. Astept. De parca aveam incotro. O doamna si o fetita asteptau in fata unei cabine de proba, ele urmand la rand. Se elibereaza cabina. Doamna era la vreo 2 persoane inaintea mea. Persoanele din fata mea, 2 indience (multi indieni aici, jur!). Doamna cu fetita imi face semn sa intru sa probez pantalonii, ca ea si asa trebuie sa mearga sa schimbe o marime pentru fetita si pana se-ntoarce am timp sa probez. Evident, in mod normal, trebuia sa intre una din cele doua femei care se aflau déjà acolo cand am sosit eu, insa… ce-as fi putut sa comentez? I-am multumit frumos femeii si am intrat in cabina sa-mi probez pantalonii. Mi s-a parut putin urat ce s-a intamplat pentru ca s-a cam facut discriminare aici si cu discriminarea chiar nu sunt de acord eu ca si om. Insa mi-am dat seama ca indienii sunt vazuti si tratati altfel aici. Cam cum sunt tiganii la noi, din pacate. Nu zic ca sunt o natie urata sau buna sau proasta, pentru ca nu am ca etalon decat un coleg al sotului meu si nevasta lui, care sunt niste oameni extraordinar de primitori si de calzi, insa din cate am inteles ei fac parte din categoria “de exceptie”…

As putea spune ca inainte de mutarea in Doha nu mi-a fost teama niciun moment de temperaturile ridicate, nici de posibilitatea de a inhala nisip, nici de aerul conditionat omniprezent. Mi-a fost teama de cum voi fi perceputa ca femeie europeanca de catre arabi, si mai ales de cum voi fi tratata, mai ales ca m-as fi aflat total in imposibilitatea de a riposta in vreun fel. So far, so good.