Cei care au urmarit episodul 1 si episodul 2 stiu foarte bine motivul pentru care am plecat in Alpi: Passo dello Stelvio, unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume si cu siguranta cel mai spectaculos pe care am avut eu ocazia sa il parcurg la volan.

Devenit celebru dupa prezentarea sa la Top Gear (si catalogarea sa drept „cel mai frumos drum din lume”), Stelvio este a doua dintre cele mai inalte trecatori asfaltate din Alpi, care ajunge pana la 2.760m (cea mai inalta, Col de l’Iseran, are varful la 2.770m) si se situeaza la nordul Italiei, foarte aproape de granita cu Elvetia. Am ajuns cu inima indoita acolo din mai multe motive, cel mai important fiind totusi ca aveam doar 1% sanse sa gasesc drumul deschis marti-miercuri, dupa ce vineri-duminica anterioara se asternusera pe platoul de sus aproape 40 de centimetri de zapada… Si intr-adevar, marti dimineata drumul era inchis, dar printr-un noroc fenomenal italienii l-au deszapezit si l-au deschis undeva marti seara, cand am intrat prima data pe el, si miercuri, cand am zabovit ceva mai mult pe superbele sale ace de par.

Nu, toata documentarea prealabila despre frumusetea soselei si a peisajelor nu te poate pregati pentru ce traiesti odata ajuns acolo. Am parcurs de doua ori jumatatea vestica (dinspre Bormio) si mi-era greu sa cred ca poate exista ceva mai frumos de atat. Pur si simplu serpentine dupa serpentine, abia daca portiunile drepte de sosea depasesc pe unele segmente 1-200 de metri, in rest un paradis intortocheat pentru pasionati ca mine. Tuneluri, cascade, creste inzapezite, greu de descris in cuvinte, pur si simplu.

Apoi am ajuns sus, m-am racorit in zapada si am privit de la inaltime spre ce avea sa urmeze: jumatatea (incredibil, dar adevarat) si mai spectaculoasa a Stelvio, cea dinspre est, care coboara catre Elvetia, cu 48 de ace de par pe lungimea a doar circa 30 de kilometri… uimitor, o adevarata bijuterie realizata de cei care au muncit la constructia sa moderna. Mai este nevoie sa spun ca asfaltul era in forma impecabila si ca nu am gasit niciun petec de zapada/gheata?

Coborarea a fost o placere… retinuta: drumul ingust mi-a infranat tentatia sa tin prea mult piciorul pe gaz, desi asta era tot ce imi doream. A fost o lupta interioara, tacuta, dar placuta! Am lasat in urma serpentinele drapate in coastele alpine cu sentimente impartite: niciodata nostalgia nu s-a instalat mai rapid, dar am ramas totusi cu satisfactia parcurgerii acestui drum incredibil, fabulos.

Cu o seara inainte am mers pe alte doua trecatori absolut superbe: Ofenpass (Pass dal Fuorn, 2.149m) si Umbrailpass (2.510m), ultimul dintre acestea intersectand Stelvio dinspre Elvetia, la mai bine de 200m mai jos de platou, unde exista de altfel si cea mai pustie granita Italia-Elvetia pe care am vazut-o in aceasta saptamana. Umbrailpass seamana mult cu Transfagarasanul nostru: serpentine asezate elegant intr-o depresiune ca o galeata intre munti, cu peisaje uimitoare, pe care le-am admirat la crepuscul. Si ca sa ma tin de o promisiune, mai jos este si motivul pentru care Furia Rosie a ramas acasa de data asta.

Doar atat despre ea: 180CP, cutie automata (folosita mai ales in modul Sport pe serpentine) si incaltata cu gumele de iarna, deci cu tone de aderenta si de distractie pe curbe, restul va las pe voi sa va imaginati… Dupa aceasta prima parte, simt nevoia sa impartasesc doua concluzii. Prima: in iunie 2012 revin cu siguranta pe Stelvio si imprejurimi. A doua se leaga de ceva trasee recomandate pentru a va bucura din plin de acest drum senzational:

1) Davos – Zernez – Livigno – Bormio – Stelvio Pass (traseul Top Gear)
2) Davos / St. Moritz – Zernez – Tschierv (via Ofenpass) – Umbrailpass – Stelvio Pass – Bormio (traseul meu)
3) Innsbruck (sau pe acolo, important e sa veniti dinspre nord) – Nauders – Stelvio Pass – Bormio

Premiile s-au dat, deci: 1 Stelvio Pass, 2 Umbrailpass, 3 Ofenpass (care castiga pentru proximitatea fata de locurile 1 si 2). Restul articolului contine „mentiunile”: Julierpass (langa Silvaplana si St. Moritz), soseaua pe care ne-am dat in cel mai iresponsabil (si distractiv) mod cu putinta (mai mult de-a latul decat in orice alt fel si cu viteze… duble fata de limita legala pe scurtele portiuni drepte dintre serpentine, dar asta sa ramana intre noi).

St. Bernardino Pass, de asemenea prezenta in topul celor mai frumoase drumuri din lume, dar care pe mine m-a impresionat mai putin dupa experienta Stelvio.

Am parcurs si o prima parte din Oberalp Pass (arata absolut infricosator de la baza, e si ea in top15 de mai sus), dar vremea cetoasa si ora inaintata nu ne-au permis sa zabovim. Furkapass si San Gottardo Pass le-am gasit inchise, probabil din cauza vremii, dar am mers si pe Fluelpass, o alta sosea uimitoare. Recomand calduros Google Maps si planificarea din timp a traseelor, pentru a nu rata aceste superbe trecatori atunci cand mergeti prin zona.

Tot la capitolul sosele merita mentionate drumurile elvetienilor in general. Desi au limite de viteza relativ reduse, de 80km/h in afara localitatii (cu exceptia autostrazilor, unde limita e 120km/h), asfaltul este impecabil si, din cauza ca n-am intrat pe nicio autostrada in regim de plata, nu ne-a costat niciun franc (nici vigneta, nici taxa de autostrada!) sa ne bucuram de ele. Asta spre deosebire de autostrazile italienilor, scumpe si aglomerate, unde mai pui ca eram deja in drumul spre casa… Tunelurile din zona sunt numeroase, incredibil de lungi si spectaculoase. Cele mai interesante sunt Mt. Blanc si San Gottardo, dar si alte cateva din Italia: greu de inteles cum altii sapa sosele pe sub munti, iar noi nu reusim nici macar la campie.

De asemenea, stradutele virajate si inguste dintre Como si Bellagio, parcurse mai rapid decat era cazul pentru conditiile de noapte, mi-au lasat amintiri placute. La fel si autostrazile din Slovenia, Croatia si Serbia de pe drumul de intors: probabil ca nici ei nu stau grozav la restul drumurilor, dar poti sa traversezi tara in cateva ore, prin capitala, pe sosele de buna calitate si cu o limita superioara de viteza. Inca mai avem mult de asteptat pana sa ajungem acolo: la plecarea spre Alpi, intre Bucuresti si Cluj am facut 8 ore din cauza unor accidente rutiere care au blocat circulatia langa Sibiu, iar intre Cluj si Nadlac alte 5-6 ore, din cauza lucrarilor lente si prost gandite si organizate pe drum. Trista comparatie, dar trebuie facuta, te pune pe ganduri…

Am revenit insa acasa cu amintiri foarte placute: trecatorile Alpilor sunt magnifice si te lasa fara prea multe epitete la indemana.

Ce urmeaza?

In primul rand, vreau sa-mi incep vara viitoare revenind pe Stelvio si reluand in conditii meteo mai favorabile toate aceste Alpenstrassen, alaturi de credincioasa companioana Furia Rosie. Apoi, voi continua cautarea celui mai frumos drum din lume in Norvegia: Trollstigen, Lysebotn, Atlantic Road, toate intr-un interval de 10 zile, in august (de asemenea, le gasiti in topul 15 de mai sus). De ce nu, poate si Nordkapp, cel mai nordic punct al Europei continentale: nu e ca si cum ajungi acolo de doua ori intr-o viata.

La final, cateva multumiri: pentru Ana (the „travel buddy”) si masina ei care ne-a suportat, ne-a tinut in siguranta si ne-a distrat, pentru Silviu (si povestile sale care mi-au deschis apetitul de Elvetia), si pentru voi, toti cei ce ati urmarit cu rabdare si interes cateva ganduri din Alpi. Va salut, drum bun!

* text si fotografii de Mihai Bobocea